Incepusem saptamana trecuta relatarea unei intamplari teatrale mai putin obisnuite: montarea "in oglinda", la Teatrul "Tamasi Aron" din Sfantu Gheorghe si la Teatrul National din Budapesta, a piesei Regele Lear de catre regizorul Laszlo Bocsardi. Intre timp, "oglinda" scenei autohtone a fost tulburata de felurite nevricale mai mult sau mai putin interesate, in general galagioase si impudice. Am fost cat pe-aci sa cedez si eu pornirii - molipsitoare - spre isterie si sa aloc acest spatiu unui comentariu apelpisit. Noroc ca m-am oprit la timp...
...zicandu-mi ca, vorba poporului, cainii latra, caravana trece si cainele (acelasi, oare?) moare de drum lung, iar prostul, de grija altuia. Asa ca mai bine sa ne vedem de treaba, lasandu-i pe bietii caini din proverbe sa doarma linistiti la soare si pe bietii umanoizi din realitate sa-si teasa urzelile in umbra. Face fiecare ce poate.
Spuneam, in incheierea articolului din numarul trecut, ca o comparatie intre cele doua spectacole cu piesa shakespeariana i-ar da castig de cauza celui de la Budapesta, care are totusi, intr-un fel, pentru ce sa-l invidieze pe cel de la Sfantu Gheorghe. Explicatia acestei ciudate relatii de superioritate-inferioritate dintre operele aceluiasi autor sta, fara indoiala, in stilul de joc diferit al celor doua trupe - mult mai mult decat in calitatea diferita, din punct de vedere tehnic, a montarilor. Echipa de la Nationalul budapestan e alcatuita din actori perfect antrenati, dar tributari unui mod de a vedea arta scenica pe care noi, in Romania, il invidiem adesea pentru ca se intemeiaza pe disciplina, rigoare si eficienta; este, as zice generic, modul occidental de a privi meseria: lucid, fara sentimentalisme, dar si cu o anume lipsa de flexibilitate ale carei efecte transpar uneori si pe scena. Astfel, viziunea lui Bocsardi asupra piesei - descifrata, ca orice text in mizanscenele acestui regizor, concomitent in dimensiunea ei psihologica, "intimista", si in cea simbolica, "universalista" - devine, in cele doua spectacole, aceeasi si totusi alta. Regele Lear este, in ambele montari, parintele duios si apoi, jignit in dragostea sa paterna de sinceritatea Cordeliei, razbunator; si este suveranul (auto)despuiat de insemnele puterii. Neputintei pandite de nebunie (Levente Nemes, la Sfantu Gheorghe) Peter Blasko ii opune, la Budapesta, forta ce va fi treptat macinata de durere: actorul ungur are o vulnerabilitate ascunsa de infatisarea falnica si o suferinta muta, retinuta, care devine, in final, strapungatoare. In Kent, Gyula Bodrogi, faimos actor comic "reconvertit" la drama, este, ridat, rotofei si ragusit, un fel de contrapunct hazos-induiosator al loialitatii imaculate a personajului propus, in versiunea covasneana, de Tibor Szabo. Cumva asemanatori, in ciuda "adversitatii" fizice, sunt cei doi malefici Edgar: si brunul Tibor Palffy, la Sfantu Gheorghe, si blondul Andras Stohl, la Budapesta, par posedati de o energie nepotolita a raului, ce-i face atletici, aprigi si fara de odihna; tot astfel, cei doi Gloucester - Mihaly Komives, in Romania, si Tamas Jordan, in Ungaria, seamana ca linie a interpretarii, cu mici diferente de vigoare. Nu sunt la fel, in schimb, cei doi "angelici" Edmund: mai sec, mai rece, (auto)ironic, unul (Lorand Vata), mai chinuit, mai filosof, sensibil, celalalt (Zsolt Laszlo). Distanta se mareste in cazul Cordeliei: daca, la "Tamasi", excelenta Gizella Kicsid deseneaza fara gres evolutia eroinei de la disperare la tristete si apoi la tandrete obosita, mai tanara Terez Vass, la Nemzeti, pare timida si usor patetica: probabil, capatand experienta, va capata si siguranta. Inchei aici analiza paralela (Goneril si Regan, jucate de Annamaria D. Albu si Zsuzsa Gajzago, respectiv de Maria Varga si Andrea Soptei, au merite si slabiciuni "incrucisate", iar dintre sotii aferenti l-as retine doar pe Laszlo Matray - autohtonul Albany, cu o mentiune pentru tanarul budapestan Gabor Hever, in Oswald), oprindu-ma net la atuul indiscutabil al versiunii maghiare: Mari Torocsik, in Bufon. Actrita celebra si adorata in Ungaria, vedeta de film internationala si faptura cu iradiatie unica, ea "umple" scena prin simpla ei prezenta, iar naturaletea uluitoare, vioiciunea spiritului si simtul infailibil al masurii o transforma intr-un spectacol in sine. Pe scena de la Nemzeti, trio-ul Blasko-Torocsik-Bodrogi - imagine intreita a batranetii infrante si inconstient eroice - are, in episodul furtunii, o intensitate dureroasa aproape insuportabila, ce te infioara si-ti umple ochii de lacrimi si inima, de caldura. Finalul spectacolului le apartine, in schimb, actorilor covasneni: punerea in mormant a Cordeliei de catre tatal impietrit de suferinta (amintind subtil de extraordinara scena a inmormantarii Ofeliei din Hamlet-ul clujean al lui Vlad Mugur) este, gratie expresivitatii mute a celor doi actori, cutremuratoare.
Desigur, ar mai fi cate ceva de spus si despre deosebirile pur vizuale dintre cele doua montari, fiecare luminand altfel talentul scenografilor Jozsef Bartha si Judit Kothay Dobre, dar evidentiind si diferentele de calibru dintre cele doua institutii si dintre posibilitatile materiale ale fiecareia. Acestea, totusi, conteaza mai putin. Dominant ramane sentimentul ca, fiecare in felul sau, cele doua spectacole au avut ceva de spus. Ceva unic si foarte important.
La Budapesta am mai vazut, in sala Studio a impozantului Teatru National, si Povestiri din padurea vieneza de Odon von Horvath, dramaturg maghiar/austriac (1901-1938) putin cunoscut si jucat la noi. Piesa "de atmosfera", cu o taietura alerta, aproape cinematografica, si cu personaje ilustrand perfect filistinismul micii burghezii interbelice, Povestirile..., in regia "curata", pe alocuri inspirata, a lui Laszlo Keszeg si in frumosul decor al lui Gyorgy Arvay, pune in valoare jocul foarte bun al unor actori precum aproape debutanta Dorina Martinovics ori veterana Piroska Molnar, "steaua" Juli Basti sau ex-compatrioata noastra Judit Csoma; dintre barbati, desi toti erau cel putin corecti, l-am remarcat, in mod straniu, pe unul singur: Attila Kaszas, in Oskar, pentru o scanteie interioara aparte. Alaltaieri am aflat ca era in coma profunda, din cauza unui anevrism. Ieri, se sfarsise. Viata, in teatru, e uneori mai scurta decat in viata. Dar si mai intensa.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
