Florina Ilis s-a născut pe 26 august 1968. A debutat în anul 2000 cu o carte de haiku-uri, Haiku şi caligrame, o inedită combinaţie de poezie şi caligrafie (Rodica Frenţiu fiind autoarea caligramelor), urmată la scurt timp de două romane, Coborîrea de pe cruce (2001) şi Chemarea lui Matei (2002). Consacrarea i-o aduce în 2005 cel de-al treilea roman, Cruciada copiilor, apărut la Editura Cartea Românească şi distins cu numeroase premii (Cartea Anului 2005, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul ,,Ion Creangă" acordat de Academia Română, Premiul Courier International, pentru cea mai bună carte străină etc.). A mai publicat: romanul Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit (Editura Cartea Românească, 2006, Atmosphere Libri, Roma, 2012), volumul de teatru Lecţia de aritmetică (Editura Echinox, 2006) şi studiul Fenomenul Science Fiction în cultura postmodernă. Ficţiunea cyber-punk (Editura Argonaut, 2006). Romanul Cruciada copiilor a fost tradus în limbile: ebraică, maghiară, spaniolă, italiană, franceză. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
,,Maturitatea literară a Florinei Ilis este surprinzătoare şi demnă şi în viitor de toată atenţia. Lucidă, cu mare spirit de observaţie, pătrunzătoare, diplomată, calculată, discretă, enigmatică sub unele aspecte, ea rămâne pentru noi o promisiune şi (poate) un semn de întrebare. Dar în sensul bun al cuvântului." (Adrian Marino)
,,Aş spune că ne aflăm în faţa celui mai de seamă talent nativ pe care l-a dat literatura română după Revoluţia din decembrie 1989; un talent pentru care scrisul e o formă de viaţă simplă, naturală − o necesitate personală cotidiană, tăcută (nu publică, histrionică, extravertită, obositor-surescitată." (Ştefan Borbély)
,,E vorba aici despre un ochi exersat să vadă dincolo de aparenţe, dar mai ales e vorba despre forţă. Aceasta e calitatea esenţială a Florinei Ilis. E o prozatoare puternică, în stare să stăpânească vastele lumi stârnite scriptural, să tragă infinite sfori romaneşti, să lase să se vadă ici-colo urzeala, dar să păstreze tot farmecul indicibil al ficţiunii de bună calitate." (Irina Petraş)
,,Ca o romancieră de cursă lungă, Florina Ilis întruneşte toate datele unei opere perene: forţă epică, imaginaţie, răbdare, ştiinţă a construcţiei şi a ritmului, expresivitate, idei originale, stăpânire coerentă a materiei, simţ de observaţie." (Adriana Bittel)
După şapte ani de la apariţia bestsellerului Cruciada copillor, noul roman al Florinei Ilis va lua prin surprindere nu doar lumea romanului românesc contemporan şi istoria literară, ci va bulversa în totalitate orizontul de aşteptare al cititorului. Romanul Vieţile paralele - o carte monumentală de 600 de pagini - debutează la 28 iunie 1883 şi se încheie la 15 iunie 1889.
8. Când Anica, servitoarea, îşi făcu apariţia ca să-i anunţe o vizită, Veronica zvâcni iritată. Nu! nu primeşte pe nimeni! Apoi, răzgândindu-se, se avântă spre uşă şi, apucând-o de braţ pe servitoare, îi ceru să le spună domnilor să aştepte. Se întoarse la oglindă ca să se dichisească. Se dă cu pudră pe obraji. Nu vrea să fie nici prea palidă, nici prea îmbujorată. Când obţinu efectul de culoare dorit, puse deoparte pudriera şi pămătuful. Îşi scoase moaţele din păr, pe care şi le prinsese de dimineaţă, şi-şi aranjă buclele. Asta îi dă puţină bătaie de cap, dar insistă până când fiecare fir de păr se aşeză la locul său. Se rujează şi, apoi, netezându-şi cu grijă fiecare cută a rochiei, se contemplă în oglindă, corectând micile imperfecţiuni ale ţinutei. În final, mulţumită de ceea ce văzu, apucă evantaiul. Făcu, de probă, o reverenţă, după care, surâzătoare, trecu în salon unde o aşteptau domnii Miron Pompiliu şi Caragiale. Pompiliu, sfios şi ceremonios, îi sărută mâna. Caragiale obraznic, i-o întoarse, afundându-şi buzele în văile răcoroase din palmă. Miron nu observă nimic, mustaţa lui Caragiale o gâdilă. Veronica îşi trase iute mâna. N-a fost niciodată mai frumoasă ca acum, gândeşte Caragiale. Nu-i părea rău că bătuse drumul până la Iaşi, chiar de Paşti, deşi avea toată familia la Bucureşti (în fond, venise în problema transferului). Veronica, intrând în rolul ei de femeie de lume, îi pofti să şadă. Dramaturgul se aşeză în aşa fel încât să-i poată observa din profil strălucirea chipului care, în mod misterios, în acea zi, îi ilumina toată fiinţa, dându-i un aer nou, tulburător. Caragiale n-o mai văzuse de câteva săptămâni, dar, de cum o zări, intrând în salon, observă ceva nou în aspectul ei. Era ca şi cum un pictor abil ar fi adăugat o tuşă suplimentară trăsăturilor unui portret şi, accentuând puţin luminozitatea sau atenuând anumite umbre printr-un vernis savant aplicat, conferise un plus de vioiciune înfăţişării modelului, trezindu-i la viaţă sufletul aţipit pe pânză.
Dramaturgul, de obicei limbut, aproape nu rosti nici un cuvânt în prima parte a conversaţiei, dedicându-se observării şi descifrării undei calde de mister care, învăluind trupul doamnei Micle într-o aură oarecum vibrantă, conferea frumuseţii ei un accent nou, surprinzător. Urmărind-o atent, oaspetele intui că acea notă de frumuseţe, proaspătă şi aproape insesizabilă pe care o constatase la Veronica, nu se datora nicidecum abilităţilor sau artei de înfrumuseţare femeieşti, ci, după cum ghici dramaturgul, unui neastâmpăr interior, vioi şi unei sprinteneli în gesturi, pe care numai deprinderile plăcerilor de o anumită natură (conchise Caragiale) le face mai sigure şi mai îndrăzneţe. Felul în care îşi coafase părul, cum se mişca sau cum se apleca cu bustul înainte, fără să-şi mişte poziţia capului, maniera în care rochia flutura vag şi imperceptibil pe trup, ca şi cum, sub rochie, chiar la suprafaţa pielii ar sufla o boare caldă, umflându-i uşor faldurile, toate acestea produceau asupra privitorului atent (Caragiale) o impresie extrem de puternică. Veronica dobândise în gesturi şi privire acea siguranţă a femeii care se ştie iubită şi dorită şi care, chiar şi în absenţa celui iubit, se îmbată după pofta inimii de amintirile plăcerilor trăite sau numai închipuite alături de bărbatul dorit. Incertitudinile şi umbrele care îi întunecaseră chipul cu câteva săptămâni în urmă şi o făcuseră în ochii lui Caragiale atât de vulnerabilă şi uşor de sedus dispăruseră ca prin farmec. Privind-o din profil, dramaturgul era aproape vrăjit de aura sclipitoare care o împresura şi care, intensificând irezistibil fiecare trăsătură a chipului, i-l transfigura, conferindu-i frumuseţe şi graţie, dar şi o senzualitate cu totul nouă, seducătoare. Ochii păreau mai mari, mai adânci, mai strălucitori, înotând parcă într-un lac transparent de lacrimi nevăzute, pasionale. Părul avea acele reflexe blonde, intense, stârnind, ori de câte ori ea îşi întorcea capul înspre Caragiale, un joc subtil şi viu de lumini şi umbre. Buzele roşii, uşor întredeschise, tremurau vag de parcă ar şopti neîncetat cuvinte îmbătate de amor. Maniera în care, surâzând, doamna Micle, vicleană şi sigură de efect, îşi pleca privirile îi dădea senzaţia lui Caragiale că pleoapele ei, reproduceau, în ritmul în care coborau sau se ridicau, armonii ale unei inimi pe care numai pudoarea o impiedica să fie mai sonoră şi mai zgomotoasă, deconspirându-i cutezanţa senzuală. Caragiale e atras ca de un magnet de acel preaplin sufletesc şi de drăgălăşenia pe care ea şi-ar dori să o reverse asupra celui (Eminescu?) ce va şti să-i culeagă bogata şi delicioasa roadă. Dar prezenţa unei asemenea femei îl şi intimidează pe dramaturg. Îi fusese mult mai uşor să se apropie de doamna Micle, cea căreia îi plăceau bârfele saloanelor, ironizând răutăcioasă haremul sultanului Maiorescu, bătându-şi joc de aerele şi de pretenţile intelectuale ale cucoanelor din Iaşi, râzând cu poftă şi senzualitate de glumele lui sau chiar lăsând să-i scape şi ei din când în când câte o vorbă vulgară. Noua Veronică îl stârnea şi îl provoca în acelaşi timp. Era curios să afle cât de profundă şi reală era noua ei înfăţişare.
Simţind, în dosul lentilelor rotunde ale ochelarilor lui Caragiale, intensitatea privirilor lui, pe Veronica o învălui treptat o baie de vapori fierbinţi. Gândul îi fuge la Eminescu. Se îmbujorează uşor şi, încercând să-şi ascundă emoţia vie care o cuprinde, îşi răsfiră evantaiul. Evită să privească în direcţia lui Caragiale, străduindu-se să-l urmărească cu atenţie pe Pompiliu care, corect ca ţinută, se aşezase chiar înaintea ei. Acesta, timid şi greoi în manifestări, face eforturi disperate pentru ca discuţia să se reia după fiecare tăcere, încercând să dea un curs cât mai coerent unei conversaţii care, altminterea, din nepăsarea celorlalţi doi interlocutori, s-ar risipi în răspunsuri fără noimă şi înţeles. Veronica e drăgăstoasă, dar decentă, dulce şi irezistibilă, dornică şi reţinută. Ştie ce vrea de la Caragiale (scrisorile). Caragiale e galant, dar lasă să-i scape din când în când şi cuvinte fără perdea, ceea ce face ca pieptul doamnei Micle să tresalte brusc şi în ochi să-i scapere luciri pătimaşe şi pline de acea senzualitate pe care n-o au decât femeile mai îndrăzneţe şi îndelung deprinse cu arta amorului carnal. Caragiale constată totul cu satisfacţie. Are impresia că ştie de ce-ar avea nevoie dulcea porumbiţă, înfoiată şi dornică de desfătări (nu de scrisori, nu e destul de evident?). Şi Doamna Micle ştia ce vrea de la Caragiale (scrisorile!). I le va cere, dar fără să mai repete fatala greşeală din iarnă. Folosindu-şi tactul feminin, Veronica va apela la onoarea de bărbat a dramaturgului, măgulindu-i orgoliul după cum se pricepea ea mai bine (era expertă în asta).
Discuţia alunecă înspre complexitatea naturii relaţiei sociale sau intime (după caz) dintre bărbaţi şi femei, relaţie pe care idealuri ca virtutea, disciplina, cinstea sau bunul simţ burghez le complică în mod inutil şi nedorit. Doamna Micle susţine că ea nu-şi face mari iluzii legate de inteligenţa şi de puterea de gândire a femeilor, dar că, atunci când o femeie iubeşte cu adevărat, aceasta ar fi în stare să sacrifice totul pentru iubitul ei, inclusiv viaţa socială. E adevărat că femeile au o inimă zburdalnică (şi ochi alunecoşi), dar, când iubesc, sunt în stare să se dăruiască cu totul bărbatului iubit, fără să se gândească prea mult la consecinţe. Şi dacă nu sunt iubite la fel?, o provoacă Caragiale. Dacă amantul (intenţionat folosise acest termen) nu răspunde în aceeaşi manieră amorului ei? Atunci, domnule, nu ştiu, zâmbeşte ea dezarmant. În romane, totul e atât de uşor: cele pasionale se sinucid (Veronica se gândeşte la pudra ei de arsenic, Caragiale la sticluţa cu vitriol/cerneală şi la răzbunarea celei înşelate), iar cele virtuoase aleg liniştea şi claustrarea mănăstirii. Probabil că viaţa, care e reală şi pozitivă, conţine mai puţină pasiune şi mai puţină virtute înălţătoare decât ne dau de înţeles romanele. Dar, dumneata, adaugă ea, privindu-l vicleană pe Caragiale, dumneata care vezi totul cu umor, ca în vodeviluri, şi-ţi baţi joc de sentimentele cele mai sfinte ale inimii, dumneata cum crezi că trebuie să se poarte cu amantul ei o femeie care iubeşte? Şi Veronica adora termenul amant pe care-l pronunţa cu un uşor accent nazal, franţuzesc (în scrisori i se adresa lui Eminescu cu Mon cher petit amant).
Nu neg, surâde dramaturgul, nu neg că-mi place să râd. Sunt o fire veselă, ce mai! Eu, doamnă Micle, nu cred în dramatism şi nici în suflete alese. Ca să nu mai spun că apa de trandafiri îmi provoacă ameţeli şi greaţă, iar când orchestra atacă Stela confidente îmi dă fiori (de groază), pornindu-mă să strănut de parcă în loc de aer aş respira - nu ştiu - polen. Doza de realism şi pozitivism a vieţii e atât de mare încât niciun suflet ales (ironic) nu poate lupta până la capăt fără să nu fie răpus de realismul sau de vulgaritatea vieţii. Oare crezi dumneata (se întoarse înspre Veronica privind-o direct în ochi) că inima omenească e făcută să se hrănească numai cu apă de trandafiri şi, cu ochii înlăcrămaţi, să se confeseze muzical şi poetic stelelor? Dacă ar fi aşa, trupul nostru ar trebui să fie uşor ca un balon umplut cu aer, să plutească imponderal şi să fâlfâie din aripi cât e ziua de lungă. Tot înălţându-se (Caragiale indică vag cu degetul înspre tavanul scund al salonului), balonaşul n-ar mai rezista presiunii atmosferice şi aerului rarefiat de acolo de sus. Şi poc! Fâs! Se dezumflă, zău aşa! Dar, vai, doamnă Micle, trupul nostru nu e un balon şi inima îndeplinind necesităţi fiziologice, hmmm, atât de puţin poetice, e doar o bucată de carne însângerată şi fremătătoare, o pompă care, fiind legată cu sfori venoase de restul organelor trebuincioase din corp, îndeplineşte funcţiuni foarte precise şi necesare. Or, nici nu trebuie să cunoşti prea multă anatomie ca să-ţi dai seama că un boţ din ăsta de carne nu zboară asemeni baloanelor! Ca să nu mai spun că, fiziologic vorbind, inimii omeneşti nu-i priesc înălţimile şi nici aerul prea tare. Din cauza presiunii atmosferice! (presiunea atmosferică era o sintagmă la modă). De aceea, eu cred că e mai sănătos să ne menţinem cu picioarele pe pământ şi să nu dăm inimii ghes să se umfle ca un balon. Râde.
Bine, domnule Caragiale, admit că inima e o bucată de carne, cum poetic spui dumneata, dar sufletul, sufletul e cu totul altceva! El nu are consistenţă materială (îi explicase Eminescu). Or, visele se nasc, cum bine se cunoaşte, în suflet! Nimeni nu pretinde că ştie unde sălăşluieşte sufletul, dar, explică ea serioasă, cu siguranţă, fiind lipsit de materie, nu suferă din cauza presiunii atmosferice! La fel şi visele! Întocmai, doamnă! Sufletul romantic şi visul de iubire adoră înălţimile, nu contest, dar cel care nutreşte asemenea vise trebuie să trăiască, vai, din nenorocire, pe pământ, printre semeni! Cine poate trăi numai cu vise, doamnă? Iată, bunăoară, amicul nostru Eminescu, e o fire serioasă şi visătoare, te întreb la ce-i foloseşte? Se ceartă cu toată lumea de acolo din înălţimile astrale (se certase chiar şi cu Caragiale în ajunul de Crăciun). Dacă ar şti acum că sunt în Iaşi...! De enervare i-ar trece şi junghiurile şi n-ar trebui să mai alerge după leacuri băbeşti...
Veronica mijeşte ochii, încercând să se stăpânească şi să nu-i arunce cu evantaiul în cap. Zău că ăsta a fost primul ei impuls! Nu-şi putea explica nici ea comportamentul pe care i-l stârnea proximitatea lui Caragiale. Dacă prezenţa lui Eminescu îi dădea aripi (uitând de rochia lungă, de pălăria pe care, înălţându-se imponderală alături de el, i-o smulgea vântul sau chiar de pieptănătura care, în vederea atingerii perfecţiunii visate, reclama mai bine de o oră), lângă Caragiale, dimpotrivă, simţea mereu pământul sub picioare (nu uita de rochie, de pieptănătură etc.), cu atât mai mult cu cât, în tovărăşia acestuia din urmă, toate simţurile păreau să i se intensifice alarmant şi zgomotos. Dacă o strângea prea tare pantoful o durea şi nu putea uita de durere, dacă o necăjea o indigestie, concertul interior al aparatului digestiv devenea mai sonor decât în mod obişnuit sau, din cauza indispoziţiilor lunare, tumultul sangvin i se părea mai accentuat şi mai aprins, ceea ce o făcea să devină subit nevricoasă. Toate aceste lucruri n-o indispuneau însă, ba, dimpotrivă, simţea o vie plăcere să i le împărtăşească şi lui Caragiale şi să-şi râdă împreună de pozitivismul şi fiziologia (un alt cuvânt la modă) trupului omenesc sau, implicit, de normele sociale care impuneau pudoare şi decenţă în faţa intimităţilor trupeşti. Uf, mă strânge pantoful!, spunea ea. Caragiale o sfătuia să-şi cumpere alţi pantofi, cu un număr mai potrivit, râzându-şi de viziunea poetică, dar eronată şi nesănătoasă (pentru picior), a picioruşuluimicuţ. Tot Caragiale o făcea să simtă furnicături pe şira spinării, mai ales când o privea scrutător şi ironic (ca acum), făcând ca toate şiretlicurile ei de femeie cu experienţă să devină, în faţa lui, caraghioase şi de prisos. Pe de altă parte, lângă Caragiale se vedea aşa cum era cu adevărat, reală şi pozitivă. Prin câteva cuvinte, dramaturgul izbutea să suprime toate convingerile idealismului ei naiv şi sentimental, făcând-o să nu-i mai fie ruşine de micile imperfecţiuni sufleteşti sau trupeşti şi să le accepte cu haz şi infinită înţelegere. Cu el nu se sfia să fie zgomotoasă, cochetă şi obraznică, să bârfească sau să critice amuzată pretenţiile literare, prea puţin lipsite de modestie, ale celor din jur. Cu Eminescu era altceva!
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
