Am lasat-o sa se coaca putin, pentru ca la noi exista traditia ca orice lucru bine inceput sa moara dupa putin timp pe cale naturala. Astfel ca singura noastra traditie este a lipsei de traditie. Avem vocatia inceputului de drum, a luarii mereu de la capat cu o frenezie ce frizeaza absurdul. La fel de repede ne debarasam de casa parinteasca, de locul nasterii, de fotografiile de familie, de propriul nostru trecut, dupa cum la fel de rapid vrem sa credem ca lumea -toata - a inceput cu ieri-ul cel mai recent. Buldozerul pare a fi simbolul-cheie al lumii romanesti. Se construieste putin, se pastreaza putin, dar se darama mult.
Lecturi publice, serate poetico-muzicale in diverse spatii si sub diferite formule s-au mai incercat. Au pornit fastuos multe dintre ele, au ars frumos o vreme, dar s-au stins intr-un soi de apatie vecina cu stanjenitoarea senzatie ca nu isi mai aveau rostul.
De aceea, am privit cu prudenta serile de vineri de la Muzeul National al Literaturii Romane, orchestrate de Traian T. Cosovei. Nici spatiul nu imi inspira mare incredere, pentru ca vadul nu este propice unei atmosfere poeticesti, chiar daca aici se aduna multi scriitori, plasticieni, muzicieni, actori, jurnalisti, dar si gura-casca si pierde-vara. Se voroveste mult, se taie planuri "din cutite si pahara", se mai sparg niste lansari de carte, dar in esenta locul nu predispune nici macar la pioasa ascultare a vecinului de masa, daramite a cuiva care ar citi niste poeme spre a fi ascultat de toata lumea.
Garantia unei incercari reusite era asigurata, intr-o buna masura, de T.T. Cosovei care pe de parte este un fin receptor de poezie, un altruist atunci cand vine vorba sa scrie despre poeti sau sa puna in valoare creatii ce nu-i apartin, iar pe de alta parte are stiinta publicului - vorbeste bine, simte momentele de posibila apatie si poseda o naturala vocatie actoriceasca absolut necesara in astfel de manifestari.
Am lasat asadar sa treaca o vreme pentru a vedea ce se petrece acolo si, sincer, acum regret ca am pierdut unele seri. Nu sunt un fanatic al manifestarilor de acest gen, nu am vocatia si nici frenezia de a fi "publicul", insa am o curiozitate teribila in a-mi vedea colegii, multi - amici, in actul de a-si citi si interpreta propriile versuri. Este pentru mine si un bun prilej de a-mi verifica propria lectura, urmarind daca am sesizat corect sensul & registrul pe care si le-a dorit autorul. In fine, fiind lecturi selective,e ma intereseaza ce anume considera fiecare autor ca este punctul sau de rezistenta la iesirea in public. De aceea, imi pare rau ca nu i-am auzit pe Ion Muresan, Marian Draghici sau Iolanda Malamen. Insa ma pot felicita - macar eu sa fac un gest de curtoazie fata de propria-mi persoana - ca i-am ascultat pe Dan Mircea Cipariu, Ioan Es. Pop si Bogdan O. Popescu acompaniati in demersurile lor de Mircea Tiberian (primii doi) si de Augustin Fratila (ultimul).
Renuntarea la ludicul juvenil s-a exprimat la Cipariu si in lectura textelor, si in atitudinea fata de prezenta sa in public, haina gravitatii si a chiar a unei solemnitati de ceremonial nestandu-i deloc rau pe umeri, in timp ce antologia poemelor cu dedicatie si personaje lirice reale, cu un fals prozaism si o narativitate accentuata, i-a permis lui Ioan Es. Pop un ludic amar, o tristete ascunsa in faldurile unor intamplari ce parca veneau din vremi de demult. Tocmai aceasta povara a timpului trecut submineaza suprafata de umor, conferind poemelor o densitate grava, accentuata de o lectura excelenta. Ioan Es. Pop este unul dintre putinii autori care stiu sa isi citeasca poemele: usor abstras din realul in care se afla, cu o voce expresiva si de-o fluenta fara cusur, isi duce ascultatorii in miezul textului, deruland realitati, imagini, sonuri si nu cuvinte. Eu, dar si mai multi din jurul meu, am regretat ca nu l-am auzit "interpretandu-si" "Nanesti"-ul, pentru ca as fi vrut sa-i vad propriile accente vizavi de raporturile poemului sau cu balada.
Seara lecturii lui Bogdan O. Popescu s-a transformat pas cu pas, gratie lui Augustin Fratila, intr-o evocare. O evocare a prieteniilor literare, cu centrul de iradiere Nichita Stanescu, e evocare a vremurilor in care casa sotilor Covaci era locul geometric al vietii artistice din Bucuresti, o evocare a celor ce azi ne vegheaza din ceruri si din cartile lor. De altfel, este remarcabila ideea lui Traian ca printre contemporani sa-i aduca, spre ne reimprospata de imaginea lor, si pe cei ce nu mai sunt - Mariana Marin, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu -, in lectura adevaratilor prieteni, adica a celor care nu le uita poezia.
Serile de muzica si poezie de vineri seara au prins ceva cheag. Sper sa vorbesc doar despre inceputul acestei initiative si sa nu-i fi cantat eu sfarsitul mai apropiat sau mai departat cu semnalarea ei acum la aproape jumatate de an de cand fiinteaza. Si sper acest lucru cu teama pentru ca, din pacate, publicul nu este prea numeros - sunt, de regula, aceiasi cativa impatimiti de poezie, pentru ca am observat ca putini dintre cei ce-au citit revin si in calitate de ascultatori - e o meteahna a scriitorului roman de a nu-si citi/asculta confratii -, pentru ca de multe ori numarul celor care isi odihnesc spiritul la gradina Muzeului este mult mai mare decat al celor care si-l pun la treaba, aerinsindu-l intr-o seara de muzica si poezie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
