Viorel Marineasa, născut la Ţipari, judeţul Timiş, la 02.09.1944, a urmat Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara. Este conf.dr. la specializarea Jurnalism, Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Vest din Timişoara. A publicat romane (Litera albă, În pasaj), proză scurtă (Unelte, arme, instrumente, Dicasterial, O cedare în anii '20, Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic. Memorator pentru tanchişti, Înainte şi după (războiul rece), studii, cursuri (Tradiţie supralicitată, modernitate diortosită. Publicistica lui Nichifor Crainic şi a lui Nae Ionescu, la o nouă citire, Noţiuni de secretariat de redacţie), eseuri (Despre Banat, în registru normal), literatură-document (Rusalii '51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, coautor – Daniel Vighi, Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje, coautori – Daniel Vighi, Valentin Sămînţă), ş.a. Alte preocupări: coordonator al unor numere literar-culturale ale revistei Forum studenţesc în intervalul 1979-1987 şi al fanzinului Paradox de la nr. 3 până la nr. 14 (1978-1989); membru fondator al ziarului Timişoara şi al Societăţii Timişoara (1990); membru în colectivul de redacţie al revistei Orizont (din 1990); coordonator al săptămânalului cultural Suplimentul de marţi, editat de cotidianul Realitatea bănăţeană (1995-1996); consilier editorial al Editurii Marineasa; co-fondator al Asociaţiei culturale Ariergarda.
Distincţii: premiul pentru proză scurtă al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) în 1994; premii ale Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara, în anii 1982, 1992, 1994, 1996, 2004.
- Domnule Viorel Marineasa, aş vrea să pornim acest interviu de la „Înainte şi după (războiul rece)”, cartea apărută anul trecut la Editura Paralela 45, care poartă precizarea „proză scurtă şi foarte scurtă”. Ce înseamnă ea în creaţia dvs? De unde această nevoie de concentrare?
- Cartea vine în continuarea celorlalte volume de proză scurtă pe care le-am publicat (Unelte, arme, instrumente; Dicasterial; O cedare în anii '20), aprofundând situaţii şi personaje de acolo, dar şi inventând altele noi. De altfel, Alexandru Vakulovski, un autor la care ţin, scria undeva, sesizând coerenţele din interiorul volumului în cauză, că poate fi citit şi ca un roman, e drept, nu unul canonic. Titlul face trimitere, în răspăr, la stereotipul „înainte şi după 23 august”, uzitat în exces în perioada comunistă (ce au fost/sunt părinţii înainte şi după..., cum a trăit/trăieşte poporul înainte şi după...); corect, ar fi trebuit formulat În timpul şi după (războiul rece), dar n-ar mai fi avut niciun haz. Desigur, nu e vorba aici despre confruntarea dintre cele două mari sisteme social-politice, ci despre felul în care această împărţire a lumilor (şi a vremurilor) s-a repercutat asupra omului de rând şi asupra vieţii de zi cu zi. Fiecare secţiune a cărţii are propria istorie. Prima (Să bei şampanie din pantoful secretarei lui Teohari Georgescu) este rezultatul unei provocări lansate de criticul Ion Bogdan Lefter, care ne-a oferit, mie şi amicului Daniel Vighi, o rubrică-duplex în revista A(l)titudini. Pariul a constat în a concentra, la nivel de 1.500-2.000 de semne, o poveste, un destin. Aveam, cu Vighi, o plajă comună de investigat, deoarece, la interval de un deceniu, copilăriserăm în acelaşi loc, la Lipova, o burgadă/un orăşel transilvano-bănăţean aflat pe ambele maluri ale Mureşului, iar figurile emblematice ale aşezării îşi continuau, implacabil, evoluţia. (De altfel, experienţa s-a derulat la alte dimensiuni în volumul de stereoproze Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic/Memorator pentru tanchişti.) Partea a doua (pe care am intitulat-o, făcând apel la un „sârbism”, Nema problema) recurge la o specie hibridă – proză contaminată de eseu sau mimând tehnicile reportajului, pentru ca ultima (Găluşte cu prune pe ritmuri de Louis Armstrong) să fie mai aproape de modalităţile prozastice consacrate, dar ambele îşi propun să prindă spectacolul inegalabil pe care-l oferă, pe o scenă prezumtivă, nişte inşi mărunţi ce se canonesc cu istoria „mare”.
- M-au contrariat afirmaţiile făcute într-un interviu anterior şi aş vrea să ne oprim asupra câtorva. Vorbeaţi „fără fandoseală” despre ratarea dvs. Cât credeţi în aceste vorbe şi cât e, să-i zicem, alint?
- Îmi cunosc foarte bine limitele. Zice-se că nu eşti cu adevărat prozator dacă nu dai romane. Degeaba te consolezi cu excepţii ilustre: Borges, Alice Munro... Am scris două romane, care au apărut chiar înainte (1988) şi tocmai după (1990), când lumea nu era cu gândul la literatură. Au avut recenzii bune, dar insuficient suport pentru a fi mai tare băgate în seamă. Le-au considerat, probabil, nişte ciudăţenii: 1. un ţăran care-şi vinde vaca şi o parte din pământ, ca să scoată o gazetă, apoi scrie un roman în care decriptează Marea Unire în cheie (rudolf)steineristă; un anchetator improvizat, fleşcăit încearcă să-i calce pe urme după câteva decenii; 2. un campion al patriotismului, dar şi al regionalizării bănăţene interbelice sfârşeşte într-o temniţă comunistă; un tiz al său de dată recentă (rudă sau nu, greu de ştiut) îi poartă povara numelui, însă nu şi pe cea a vechilor responsabilităţi; şi totuşi, ceva se mişcă...
Lucrez, sub semnul urgenţei, la „marea operă”, însă nu sunt sigur că o voi săvârşi sau că voi izbândi. Cine-i de vină? Pe rând sau dintr-odată, mulţi ani pierduţi pe navetă, pe un serviciu fără zi liberă, pe boemă, pe lene, pe activităţi civice frenetice, pe lentoare, pe cărţi refăcute pentru alţii, pe un doctorat la bătrâneţe, pe o gazetărie ce te încarcă negativ. A trecut un timp în care nu am mai punctat semnificativ în literatură. Ca să fiu drept, toate pierderile de mai sus au adus şi un procent de câştig, greu de precizat.
- Mai spuneaţi că important este să te citească cine trebuie. Pe dvs nu v-a citit cine trebuie?
- Aş fi ingrat dacă aş spune asta. „Miticii” m-au citit, mai mereu, cum trebuie.
Cristian Moraru vorbea de „un Macondo bănăţean”, Monica Spiridon – de un „Banat paradigmatic”. Dar ei au dispărut din peisajul criticii curente, deoarece au cu totul alte preocupări. A rămas Ion Bogdan Lefter. Mă mai citeşte Horasangian, prozator afin. Pe vremuri, erau atenţi la ce fac Cornel Moraru, Caius Dobrescu, Adrian Oţoiu, Gheorghe Crăciun, Cornel Ungureanu. În rest, mai vor să ştie ce scriu cei legaţi de Timişoara şi de Banat (Radu Ciobanu, Simona-Grazia Dima, Smaranda Vultur, Radu Pavel Gheo, Olimpia Berca, Gheorghe Mocuţa, Dorin Murariu). Cât despre „public”, ştiu că am avut cititori nu prea numeroşi, dar constanţi. Din varii motive, socotesc că destui s-au pierdut pe drum. Îmi place să cred că mă situez într-o zonă a literaturii care chiar trebuie citită şi care nu poate fi impusă atenţiei prin superlativele unui marketing circumstanţial.
- Acordaţi în scrisul dvs un loc aparte tradiţiilor. Ce rol credeţi că are căutarea de urme şi întoarcerea permanentă la ele?
- Tradiţii şi nu prea. Apucându-mă de studiul publicisticii lui Nichifor Crainic şi a lui Nae Ionescu, am avut, iniţial, fervoarea apropierii de obiectul, multă vreme, interzis. Când am pus punct (şi a rezultat volumul Tradiţie supralicitată, modernitate diortosită), mi-am dat seama că un anumit tip de tradiţie poate reprezenta o capcană, temelie pentru proiecte cultural-politice precum cele elaborate de mai sus pomeniţii, antidemocratice, ipocrite, autarhice.
Revenind la consuetudinile Banatului, să ne amintim că, între 1552 şi 1716, acesta a fost paşalâc, iar urmele ocupaţiei otomane aproape că s-au pierdut (au rămas bazarul de la Lipova, stricat de ferecături şi de termopane; denominaţia spăiie - de la spahiu – pentru grof; Agasîn în onomastică şi alte mărunţişuri). A trebuit să vină un istoric eminent precum Cristina Feneşan, ca să reconstituie felul în care se trăia în Vilayetul Timişoara. A urmat stăpânirea habsburgică. Atunci şi-a croit provincia profilul propriu: un teritoriu experimental pentru curtea de la Viena, care a aplicat, prin funcţionarii trimişi aici, chiar şi cu biciul (vorba regretatului istoric Valeriu Leu), ideile iluministe; colonizările masive; crearea, la întâlnirea cu imperiul otoman, a regimentului grăniceresc, parte din acea „lungă fâşie autonomă ce se întindea pe o mie de kilometri (...) din Carniola până în Balcani”, compactând „într-o comunitate unică pe soldaţi şi familiile lor, credincioşi împăratului îndepărtat şi invizibil”, cum zice triestinul Claudio Magris în minunatul său Danubius; aerul de Mitteleuropa, pe care l-a prizat cu satisfacţie tânărul Camil Petrescu. Toate astea se estompează, îşi pierd semnificaţiile. Merită, măcar prin literatură, prin conservarea patrimoniului material şi imaterial, să fie salvate.
- De ce credeţi că literatura română nu este suficient de citită? Nu se întâmplă la fel pretutindeni? Cum vedeţi literatura română de azi?
- Înainte de... 1990 se citea în draci. Cozile în faţa anticariatului se făceau de la miezul nopţii. Din librării cumpărai Eugen Ionescu sau Mircea Eliade la pachet cu cărţoaie depre rezistenţa materialelor sau cu omagii la al enşpelea congres. După..., interesele, cum ştim, s-au diversificat. Că tot ne place să ne comparăm cu Ungaria: acolo se consumă mai multă carte. În cazul literaturii noastre, marea vină o poartă unii (citeşte: majoritatea) dascăli de română, care-i îndepărtează pe elevi de bucuria lecturii pretinzându-le să-şi încarce memoria cu citate, mai mult sau mai puţin păsăreşti, din zona criticii despre operele studiate; asta ar fi una; apoi există destui profesori care-şi stopează receptarea la un anumit nivel şi pentru care Cărtărescu, de pildă, e o anomalie, dacă nu un adevărat scandal; mai mult, se simt datori să le transmită vehement celor tineri propriile reticenţe. Pe de altă parte, responsabilităţi au şi scriitorii înşişi, care preferă să fiarbă în suc propriu, în reuniuni închise, iar atunci când ies în public, la o lansare de carte, se complac să asculte tămâierile celor ce-i prezintă, rostesc nişte mulţumiri, dar nu le trece prin cap să citească măcar o iotă din volum. De aceea trebuie aplaudate eforturile unor organizaţii independente (cum este FILB-ul condus de Oana Boca et alii) de a aduce în faţa cititorilor scriitori români alături de scriitori străini şi de a deschide calea spre dialoguri deloc convenţionale.
- Se spune că sunteţi celebru pentru „bănăţenismul” scrierilor dvs., mai ales că aţi şi publicat o carte explicită despre Banat (dacă nu mai multe).Vi se pare o etichetă corectă? Dacă da, ce înseamnă acest „bănăţenism”?
- Ferească sfântul! Adevăraţii promotori ai „bănăţenismului” ar fi consternaţi. Eu am mai şi râs de exaltările bănăţene. Lozinca Tot Banatu-i fruncea mi-a provocat întotdeauna oroare. Nu mi-au fost simpatice nici ocoşeala (fudulia) prea pronunţată, nici pragmatismul meschin. Sigur, dacă-i aud pe alţii făcând praf Banatul şi Timişoara, cu o răutate (in)explicabilă, pe forumuri îmbâcsite, atunci mă aprind şi aş şti ce să le răspund. Aş putea face caz de premierele din „mica Vienă” şi din provincie (iluminatul stradal, primul tramvai, prima linie ferată, primul teatru, prima gazetă etc.), de faptul că Tovarăşul recolta aici cele mai puţine aplauze, ca apoi tot de aici să i se tragă Tovarăşului sfârşitul epopeii; că aceşti oameni domoli n-au putut fi scoşi dintr-o matcă a firii şi a civilizaţiei aflată departe de imperativele epocii de aur; că au refuzat sărăcia şi obedienţa; că un prim-secretar de judeţeană a partidului îşi făcuse un ideal din golitul şpaisurilor (=cămărilor); că Aktionsgruppe-Banat l-a criticat pe Tovarăşul dinspre stânga ş.a.m.d. Întorcându-ne la scris, am făcut câte ceva din ipostaza unui Beamter (=funcţionar, conţopist, birocrat) care (mă autocitez), „de prea multă exactitate, se ţicneşte şi tinde să găsească o geometrie a exasperării”, căci, asemeni lui Karl Kraus, crede că a nimerit într-un laborator de „experimentare a sfârşitului lumii”. De aceea m-am canonit să găsesc similarităţi imposibile între moartea lui Franz Kafka şi cea a gazetarului plugar Ioan Ciucurel; să mă prefac că o caut două luni încheiate pe sora oarbă a poetului rătăcit Jozsef Attila în cartierul Plopi (un sat lipit de Timişoara), bătând sistematic (spre consternarea deloc prietenoşilor băştinaşi) uliţele Comsomolului şi Albăstrelelor şi persistând în conexiuni fascinante, însă total greşite; să-mi imaginez legătura secretă dintre o noapte la Viena, în februarie 1934, şi alta la Timişoara, în decembrie 1989, ca să-l pot îngâna pe Stefan Zweig: revoluţiile moderne „se desfăşoară numai în câteva puncte, foarte puţine la număr, (...) şi rămân de aceea celor mai mulţi locuitori cu totul necunoscute”. Und so weiter.
- Cum se vede literatura română dinspre Banat? Aveţi cumva complexul îndepărtării de un centru?
- Din nefericire, România are un singur mare centru de emanaţie culturală. Nu e ca-n Polonia. Înainte de...., dar şi imediat după..., paradoxal, parcă existau mai multe canale de comunicare. E adevărat, mi-au şi murit mulţi prieteni, din Bucureşti şi din Braşov, de alţii m-am depărtat. Astăzi, în ciuda unei agende culturale doldora, oraşul meu mi se pare letargic, colbăit.
- Ce înseamnă Editura Marineasa şi care au fost principalele ei succese?
- A început ca o „afacere de familie”: un unchi cu ceva bănet + trei nepoţi fără vreun sfanţ. Din 1993 au apărut peste 1.500 de titluri. Editura a pornit de la un plan minimal: să fie deschisă pentru lucrări care nu au apărut sau nu au putut să apară, din prejudecăţi ce nu aveau nicio legătură cu valoarea lor (documentară, ştiinţifică, estetică), înainte de 1990. Din mers, programul editorial s-a structurat, astfel că seriile/colecţiile/ciclurile lansate au vizat un spaţiu tot mai amplu de cuprindere a Banatului şi a zonelor învecinate: cărţi de sertar, corespondenţă, memorialistică, monografii, documente; mărturii ale rezistenţei anticomuniste; reeditarea unor lucrări cu o puternică amprentă identitară din perioada interbelică; recuperarea specificului provinciei prin publicarea unor studii antropologice, istorice, sociologice etc. la zi; lansarea unei pleiade de scriitori „optzecişti” din perimetru (dar şi a „nouăzeciştilor”), vitregiţi anterior cu asupra de măsură faţă de congenerii lor din ţară. Trebuie precizat însă că, promovând valori destinate a contura identitatea şi coerenţele regionale, am înţeles să nu cantonăm într-un provincialism prăfuit şi belicos.
Câţiva autori şi câteva titluri: Smaranda Vultur (la primele două – şi Adrian Onica), Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă; Francezi în Banat. Bănăţeni în Franţa; Banatul din memorie; Otilia Hedeşan, 7 eseuri despre strigoi; Pentru o mitologie difuză; Angoasele cititorului de antropologie; Cornel Ungureanu, trei volume din Arhiva Aurel Buteanu şi antijurnalul Despre regi, saltimbanci şi maimuţe; Valeriu Leu, Memorie, memorabil, istorie în Banat; Miodrag Milin, Timişoara în revoluţie şi după; Sorin Titel, Bucătăria de vară (scenarii de film inedite); Nicolae Ivan, Istoria a două secole de teatru liric la Timişoara; publicistica interbelică a lui Avram Imbroane (prieten al lui Camil) şi a lui Sever Bocu; volume de versuri: Paul Miron, Petre Stoica, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Ruxandra Cesereanu, Ştefan Baştovoi, Romulus Bucur, Eugen Bunaru, Ion Monoran, Ion Chichere. Într-o vreme tulbure, cu riscurile de rigoare, când unii se grăbeau să pună semnul egal între literarură şi ideologie, au apărut poeziile de închisoare ale lui Radu Gyr şi memoriile lui Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul luptător anticomunist din munţi.
Recunosc că, în ultimul timp, editura dă semne de uzură şi de osteneală. Aş remarca totuşi cărţile de memorialistică rafinată şi consistentă ale Lianei Maria Gomboşiu şi ale Stelei Simon, care acoperă, cu concursul documentelor, aproape două secole de istorie a unor familii, dar şi a unor părţi de ţară.
- Sunteţi membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei culturale Ariergarda. Ce rol are această asociaţie?
- Ca să mă iau după Home, „este o organizaţie neguvernamentală cu sediul la Timişoara, care promovează valorile civice şi democratice prin literarură, educaţie patrimonială şi turism cultural”. S-a născut în 2005 după o lungă incubaţie. Au clocit-o Daniel Vighi, Lucian Petrescu, subsemnatul & nevestele lor. Astăzi are numeroşi membri, majoritatea tineri. Ce a făcut până acum? Sărbători ale străzilor istorice din cartierul Cetate al Timişoarei. Tabere cu peripluri în locuri uitate de Dumnezeu (castelele în ruină de pe Valea Mureşului; satele pustii din Podişul Lipovei). Au rezultat câteva volume colective cu CD-uri, care au pus la lucru scriitori, istorici, artişti plastici, cineaşti, fotografi, jazzmeni: Cartea străzii Eugeniu de Savoya; Curţi interioare. Strada Augustin Pacha; Spaţii părăsite. Cartea de la Lipova; Aleea din parc. Am publicat, anastatic şi în traducerea autorizată a lui Costin Feneşan, Istoria ciumei în Banat. 1738-1740, lucrare a unui Dolmetscher (translator) imperial, apărută la Timişoara în 1840. Am reeditat puternicul roman Lume fără cer de Virgil Birou, un Germinal cu tentă bănăţeană. Construim baze de date digitale privind scriitori, istorici, artişti plastici români.
- Aţi oscilat, mi s-a părut, între literatură şi jurnalism (mai ales că aţi şi fost profesor de jurnalism), dar a învins literatura. Nu înseamnă asta că, până la urmă, credeţi că sunt oameni care vor să vă citească? A existat, pe de altă parte, vreo legătură între profesie şi literatură?
- Întrebarea vine la ţanc. În urmă cu câteva zile, lui Claudio Magris i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara. Prelegerea sa (apărută în revista Orizont, nr. 5) spune mai mult decât aş putea eu s-o fac. Jurnalismul, această literatură metisă, nu trebuie dispreţuit, căci „este o sursă de vitalitate, împovărătoare, dar creativă”. Cei care sunt şi ziarişti, şi scriitori simt pe propria piele şi în propriile texte legăturile, interferenţele subtile şi surprinzătoare dintre cele două ipostaze. În ce mă priveşte, mi-am adunat o parte a publicisticii într-un volum (Vederi din Timişoara, Institutul European, 2014), precizând că editorialele de acolo se intersectează cu pamfletul, cu tableta, cu eseul, cu reportajul, cu proza. Nu am renunţat la jurnalistică, dar scriu cu mai puţină fervoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
