Nu e prea mult (de fapt, doar vreo doi ani) de cand critica romaneasca, intr-o unanimitate rareori atinsa altminteri, se plangea de saracia si lipsa de substanta a peisajului teatral autohton (cu, desigur, cele cateva exceptii salvatoare). Raul se tragea, intre altele, de la faptul ca multi dintre regizorii care ar fi trebuit sa fie activi si productivi, data fiind nu numai varsta biologica, dar si maturitatea lor creatoare, preferau ori sa stea pe margine, ori sa-si cheltuiasca timpul (care insemna, e drept, bani - grei, uneori) pe felurite facaturi pretentioase.
Va amintiti, probabil, de asa-zisele "evenimente" anuntate cu surle si tobe (cu turle si sobe, glumea cineva...) si care erau, in fond, niste ambalaje goale pe dinauntru: coplesitoare desfasurari de nume sonore, care ascundeau (rau) autoadmiratie maladiva si, la urma urmei, impotenta artistica. A fost ca o boala - nu a copilariei, ci a unei adolescente frustrate. Slava Domnului ca a trecut!
Unul dintre pacientii cel mai spectaculos vindecati se numeste Mihai Maniutiu. E un om ajuns, acum, spre 50 de ani si care are deja in urma o cariera bogata, inceputa de timpuriu, de la absolvirea Institutului - cu un spectacol extrem de puternic: Oedip salvat de Radu Stanca -, continuata mai cu seama prin spectacole realizate la Teatrul National din Cluj, unde ajunsese ca "tanar regizor" si unde a dat, putin inainte de 1989, unul dintre cele mai tulburatoare spectacole vazute de mine pe scenele romanesti - Antoniu si Cleopatra de William Shakespeare, cu Anton Tauf si regretata Gina Patrichi in rolurile titulare -, si prelungita apoi, mai ales la Bucuresti, printr-o serie de montari "de rasunet", precum hiperelogiatul Richard III de la Odeon, prin 1993, spectacol care, cu toate importantele lui insusiri, a marcat, cred eu, debutul fazei de... - cum sa-i zic? - de suprafata din creatia sa. A fost o faza care s-a intins pe parcursul a aproape zece ani si in care Maniutiu s-a vazut, aproape in permanenta, zgomotos sarbatorit pentru perfectiunea formala a spectacolelor lui. I se inchinau studii, articole si carti (in paranteza fie zis, regizorul este el insusi un eseist profund si subtil), i se iertau (cand erau recunoscute ca atare) toate greselile, i se anuntau noi si noi izbanzi...
Ei bine, Maniutiu a avut forta, luciditatea si, fara indoiala, curajul de a-si reconsidera viata profesionala si de a o lua, intr-un fel, de la capat. Personal, il admir si il pretuiesc fara rezerve pentru asta. Caci nu e usor. Spectacolul care, dupa parerea mea, a inaugurat schimbarea - Conu' Leonida fata cu reactiunea, la Odeon - nu a avut parte nici de "presa" buna, nici de batai pe bilete. Si totusi regizorul nu a abandonat; cu o rara consecventa si putere de munca, a scos, unul dupa altul, la intervale aproape egale, inca trei spectacole grele, adanci si frumoase - caci castigurile in expresivitate vizuala s-au pastrat si rafinat: Experimentul Iov (la Sibiu), Doctor Faustus (la Teatrul Maghiar din Cluj) si 16 lectii despre dezastrele amorului carnal (la Teatrul de Balet "Oleg Danovski" din Constanta). La fel ca si inainte, Maniutiu foloseste copios coregrafia si co-semneaza decorul spectacolelor sale, dar tot ceea ce fusese forma goala se umple acum de sens si semnificatie, comunica, vorbeste, striga, intreaba, cauta raspunsuri. Este, adica, arta adevarata.
Pe aceeasi "linie" se inscriu, desi sunt considerabil diferite ca factura, doua dintre cele mai recente spectacole realizate de Mihai Maniutiu: Bachantele dupa Euripide, la Teatrul "Tony Bulandra" din Targoviste, si Alcesta (tot) de Euripide, la Teatrul National din Cluj. In primul caz, avem de-a face cu o tragedie in toata puterea cuvantului. Suparat de extinderea in tara a cultului unui zeu desfranat (Dyonisos), cult caruia i se alatura, in dezlantuiri salbatice, chiar propria lui mama, regele Penteu incearca sa interzica erezia, dar sfarseste sfasiat de femeile cazute in transa, care il iau drept o fiara primejdioasa. Povestii antice regizorul ii suprapune, didactic aproape, o meditatie caustica si ingrijorata asupra zeilor vremii moderne: legaturile familiale s-au dizolvat, femeile se arunca in delir sangeros asupra carnii barbatesti dezgolite, iar deasupra tuturor troneaza un estropiat pervers, mereu precedat de sunetele asurzitoare ale muzicii "hot". E un spectacol care tulbura "la rece", acut cerebral, in ciuda senzualitatii aparent suverane, un spectacol in care Maniutiu exploateaza din plin disponibilitatile unei trupe foarte tinere si, cu siguranta, fascinate de simpla idee a colaborarii cu un regizor atat de cunoscut. Directorul de scena si ansamblul tanarului - si el - teatru targovistean dau impreuna un examen dificil si riscant. Pe care il trec, impreuna, cu brio.
La Cluj, Maniutiu monteaza Alcesta, piesa stranie si rar jucata (care a cunoscut la noi o versiune antologica, acum cativa ani, in viziunea lui Bocs rdi L szl si a trupei sale de la Sfantu Gheorghe), din categoria enigmatica numita de elini drama satirica - un fel de tragedie cu happy-end: trebuind sa moara pentru ca i-a suparat pe zei, regele Admet e instiintat ca va fi crutat daca reuseste sa-si gaseasca un inlocuitor; singura fiinta care se ofera ca jertfa este sotia lui, Alcesta, pe care Thanatos o si ia cu el, dar, venit pe neasteptate in ospetie, Heracle, prietenul regelui, o va smulge mortii pe frumoasa regina, inapoind-o familiei. Textul e surprinzator de modern ca "sunet" si ca analiza a caracterelor si a relatiilor dintre ele. Maniutiu reduce insa drastic aceasta componenta, in favoarea unei meditatii mai ample - si mai vagi - asupra trecutului, a "adevarului" si "fictiunii" istorice si a raportului nostru (falsificat) cu ele. Teza e interesanta, dar, cred eu, un pic prea abstracta. De aceea, in ciuda unor rezolvari plastice rafinate, precum si a jocului intens al unor actori - Ramona Dumitrean (Alcesta), Ovidiu Crisan (Admet), Anton Tauf (tatal lui Admet: o savuroasa schita de portret), Marius Bodochi (Heracle, intr-o aparitie excesiv de pitoreasca) - spectacolul lasa o anume insatisfactie: ai fi vrut mai multa caldura, mai multa umanitate. Este insa, la fel ca toate montarile lui Maniutiu din ultimul an si jumatate, un spectacol cu miza. Acestui artist a (re)anceput sa-i pese de cei printre care traieste.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
