Om cu om, taxi cu taxi, pas cu pas sau minut cu minut, curtea se umple. Cei ce se cunosc se saluta si se imbratiseaza. Unii se vad doar o data pe an. Cu acest prilej. Al Festivalului International "Zile si Nopti de Literatura". Altii vorovesc de toate cele, molcom, banal si omeneste. Discret, de parca ar vrea sa estompeze agitatia, pleaca microbuzul si vine microbuzul. Dupa cum coboara din el si rotesc ochii mari in jur, iti dai seama ca sunt pentru prima oara nu numai in curtea sediului Uniunii Scriitorilor, ci si in Bucuresti. Sunt, evident, oaspetii. Zambesc si toti raspund salutului in engleza. E o atmosfera placuta, intr-o zi frumoasa.
E un inceput care se repeta parca printr-un protocol pe care nu l-a impus nimeni, dar la care au aderat toti, chiar si nou-venitii. Asa s-a intamplat si anul trecut, si-acum doi-trei-patru-sapte ani. Oameni obisnuiti cu calatoriile imaginare si un pic stingheri in realul calatoriilor. Au emotii. Obisnuitele emotii ale plecarii la drum. Niciodata nu esti sigur ca nu ai uitat ceva, niciodata nu esti prea sigur ca te-ai urcat in autocarul care trebuie, niciodata nu stii ce te asteapta pe drum, niciodata nu stii ce vei afla la capatul calatoriei. Iti vine sa repeti si tu replica aia celebra din filmul Casablanca: "Acesta poate fi inceputul unei frumoase prietenii".
Atmosfera asta face parte din Festival. Nu stiu insa daca s-a instaurat cu de la sine putere sau o fericita coincidenta a facut ca intentiile organizatorilor, primilor organizatori, sa se suprapuna peste temperamentul celor invitati. Stiu ca Festivalul a fost gandit ca "inceputul unei frumoase prietenii" intre literatura romana si literatura lumii. Fara sa anticipez, bazandu-ma pe ceea ce s-a intamplat pana acum, pot spune insa ca frumoasa prietenie a ramas la stadiul de frumoasa posibilitate: doar noi ne-am imprietenit cu literatura lumii - cu care, de altfel, romanii au fost mereu buni prieteni - si cu scriitorii ei contemporani (si prin premiile acordate lui Semprun, Antunes, Oz, Llosa, americano-romanului Codrescu, Evtusenko, Robbe-Grillet, Kadare, Tomaz Salamun, Cengiz Bektas, George Szirtes). Deocamdata insa, lumea nu s-a imprietenit cu literatura romana. Doar da, din cand in cand, semne, slabe, de simpatie. Adica noi cotrobaim prin cartile lor, prin premiile acordate la ei in tara, iar daca nu s-a tradus nimic inca la noi, citim in englezeste sau frantuzeste, spre a-i aduce in Romania si chiar a-i premia. De dincolo - sau dupa festival -, semnalele de raspuns sunt abia perceptibile ori nu exista deloc. Noi o descoperim pe Irina Denejkina pe internet, o traducem si-i oferim o distinctie in serie cu Alain Robbe-Grillet si Ismail Kadare. Fara suparare pentru juriu, dar ca tanara rusoaica sunt multi autori tineri romani. Altfel, ce sa spun: frumusica, mult mai conformista ca persoana decat scrisul ei, zambind cuviincios si neintreband pe nimeni dintre romani despre literatura romana. In orice caz, nu in grupurile in care ne-am nimerit ocazional pe parcursul celor cinci zile de festival. In pauzele dezbaterilor, la serile de poezie - acompaniate de tipetele paunilor nu stiu daca ramasi aici, la fosta resedinta lui Ceausescu, de pe vremea acestuia -, la receptia de dupa decernarea premiilor si la discutiile prelungite pe terasa vilei scriitorilor a fost aceeasi atmosfera politicoasa.
Orhan Pamuk stie si el sa zambeasca si sa se intretina in fermcatoarele banalitati ale unui laureat al Premiului Nobel cu cei din apropierea sa, vegheat cu discretie de garzile de corp, atente la tufele si iarba din curtea vilei si scrutand marea probabil pana la orasul atat de drag lui Pamuk - Istanbul.
Naim Araidi, profesor la Haifa, Steinar Lone, norvegianul care a tradus Eliade, Sadoveanu, Cartarescu si George Szirtes - de-acum un obisnuit al festivalului - s-au dovedit cei mai prietenosi si mai deschisi unor dialoguri cu omologii romani dincolo de cadrul oficial al salii de dezbateri.
In ultima seara, oaspetii au venit la vila - ei stand la hotelul apropiat, Cocor -, au baut cate-un pahar de merlot de Murfatlar, Ioana Ieronim, ca moderatoare a recitalurilor poetice, a facut oficiul de gazda intretinandu-se cu ei, au vorbit chiar si intre ei putin si nicidecum exuberant, iar apoi, care perechi, care singurei, s-au dus in drumul lor.
Romanii s-au facut grupuri-grupulete in jurul televizorului, in jurul unei sticle de whisky care a mers de minune cu conservele de ton oferite cu darnicie de Eugen Suciu din rezervele lui strategice, altii au mers la cherhana, iar cei mai harnici au prins pe ultima suta inca un interviu pentru ziarul, revista sau radioul la care sunt angajati.
Drumul de intoarcere s-a produs in aceeasi politiocasa asezare a fiecaruia pe acelasi loc in autocar, afundati temeinic in lectura unei carti sau a unei reviste, cu aceeasi politicoasa gimnastica de dezmortire la un popas (iar la o asemenea viata sportiva nu merge decat suc) si cu o aceeasi febra bine temperata de a prinde un taxi atunci cand autocarele au oprit la sediul Uniunii de pe Calea Victoriei.
Naim Araidi regreta ca nu a vazut mai multe din Romania ori macar pe cele vazute sa le fi vazut pe jos, nu din fuga autocarului. Nici in mare nu au intrat. Cei mai hotarati au apucat o ora-doua de plaja si de balaceala in piscina lor de la hotelul Cocor. Ceva-ceva lipseste pentru ca asta sa fie inceputul unei frumoase prietenii!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
