America e si a mea, si a noastra, si a urmasilor urmasilor nostri

Ziarul New York Times publica pe prima pagina, in februarie 2001, o luare de pozitie critica pe tema renuntarii de catre administratia Bush la proiectul unui nou sistem de taxe pe proprietate, care i-ar fi impozitat mult mai consistent pe cei mai bogati americani, slujind astfel ideea redistribuirii veniturilor in societate. "Neintroducerea noului sistem va insemna o mostenire nefericita pentru generatiile viitoare, va submina activitatile filantropice si ii va imbogati pe mostenitorii milionarilor si ai miliardarilor americani, pe seama familiilor care se lupta sa-si asigure traiul de azi pe maine", scria in declaratia din New York Times, semnata de peste o suta de oameni de afaceri americani de prim rang si conducatori de organizatii caritabile, inclusiv Bill Gates, George Soros si mai multi membri ai familiei Rockefeller - Steven, David Jr. si Eileen.
A parut multora ciudat ca tocmai niste milionari si miliardari sar sa sprijine o masura care le-ar fi diminuat veniturile. Explicatiile date de comentatori au fost numeroase, vorbind fie despre un act de pura ipocrizie, fie despre nevoia categoriei bogatasilor de a-si imbunatati imaginea in societate prin asumarea rolului de cel mai important contribuabil, fie despre o defensiva subtila a bogatasilor, bazata pe teoria ca inmultirea numarului celor foarte saraci din societate sfarseste prin nu le mai permite celor foarte bogati sa se imbogateasca in continuare.
Au fost insa si comentatori care au salutat declaratia fara rezerve, conchizand ca miliardarii zilelor noastre s-au rafinat si au constiinta civica, spre deosebire de capitalistii rapaci ai secolelor trecute. Dupa aceste opinii, diferenta ar fi dovedita si de faptul ca multi miliardari inteleg sa-si cheltuiasca o parte tot mai mare din bani pe activitati filantropice - cel mai direct mod in care oamenii bogati pot returna societatii ceea ce au primit de la ea.
Privind in urma insa, se poate constata cu usurinta ca filantropia nu e deloc un apanaj al bogatasilor vremii noastre si, mai mult, ca rapacitatea poate coexista foarte bine cu filantropia intr-unul si acelasi personaj. Unul din cele mai frapante exemple il ofera chiar stramosul acelor Rockefelleri care au semnat declaratia din New York Times - legendarul John Davidson Rockefeller, intemeietorul unei adevarate dinastii americane si cel mai bogat om din vremea sa, cu o avere personala care ajunsese in jurul lui 1915 la aproape un miliard de dolari, echivalentul a 2% din produsul national brut al SUA.

Cand nu esti chiar usa de biserica
Ca sa explice incapatanarea iesita din comun a lui John Davidson Rockefeller de a face bani pentru familia sa, analistii si biografii au ajuns pana la psihanaliza, invocand absenta din viata copilului a unui tata bigam si incapabil sa faca bani (William Rockefeller a fost un aventurier, comerciant marunt, care a vandut la un moment dat pana si leacuri "naturiste" pe baza de opiu). Ca sa explice, pe urma, contrastul din personalitatea lui John D. dintre omul de afaceri lipsit de scrupule si filantropul nelipsit de la biserica, aceiasi au vorbit despre contrastul din interiorul familiei, dintre tatal violent si aspru si o mama blanda, baptista ferventa.
Foarte discret, detestand viata mondena, John D. a oferit putine indicii despre motivatiile efortului sau de imbogatire, ca si despre felul cum vedea lumea. Un film de epoca il infatiseaza mergand pe strada, cu o figura complet inexpresiva, ca de lemn; multi spun ca nu zambea niciodata, ca e greu de imaginat o persoana mai rece si mai uscata si ca nici frecventarea regulata a bisericii de-a lungul intregii vieti, nici donatiile de aproape jumatate de miliard de dolari facute cat timp a trait nu reflecta vreun elan sufletesc anume, ci doar intentia de a-si construi o imagine care sa contrabalanseze prostul renume capatat de pe urma afacerilor. Mai mult, si filantropia pare s-o fi vazut tot ca pe o afacere, din moment ce declara o data ca a sti sa donezi bani presupune tot atata pricepere, daca nu mai multa, decat a sti sa faci bani.
John D. a stiut sa faca bani inca din copilarie, cand cumpara bomboane spre a le revinde cu un pret mai mare tovarasilor de joaca. Prima slujba a fost de contabil la un comerciant de cereale, carne si alte produse alimentare din Cleveland, domeniu in care si-a si intemeiat cativa ani mai tarziu propria afacere, impreuna cu un asociat. Comertul lor a prosperat in timpul razboiului civil, gratie comenzilor pentru armata. Anul in care a implinit 20 de ani, 1859, a insemnat insa prima forare a unui teren petrolier american, in Pennsylvania; titeiul era adus spre rafinare la Cleveland, iar in urmatorii cativa ani, terenurile petroliere din Pennsylvania au devenit principala sursa de aprovizionare cu kerosen pe plan mondial. Rockefeller s-a reorientat spre afacerile cu petrol, carora le-a intuit potentialul; a investit 4.000 de dolari intr-o noua rafinarie, care avea sa devina nucleul companiei sale, Standard Oil.
Rockefeller a inteles ca adevaratul profit in afacerile cu petrol nu venea din rafinare, ci din transport, care inghitea pe atunci cea mai mare parte din costurile procesatorilor; prin urmare, a pus la punct un sistem de colaborare cu administratiile de cale ferata, negociind cu acestea un asa-numit "rabat" la costul transportului, care permitea economii atat de importante, incat aproape ii excludea de pe piata pe concurentii Standard Oil. Treptat, la sistem au aderat si alte companii, care au devenit vrand-nevrand parteneri ai firmei lui Rockefeller, in vreme ce acei care n-au aderat la sistem si-au pierdut orice sansa de a mai putea concura cu Standard Oil si ai lor.
Prin 1872, Standard Oil avea deja un capital de 2,5 milioane de dolari, cumparase inca 18 rafinarii din zona Cleveland si isi extinsese influenta spre alte centre de rafinare - New York, Pittsburgh, Philadelphia. Zece ani mai tarziu, cand Rockefeller a reorganizat afacerea ca Standard Oil Trust, capitalul se majorase la 70 de milioane de dolari, iar Standard Oil controla 95% din capacitatea de rafinare din America si mare parte din sistemul de transport al petrolului. Rockefeller era deja cel mai bogat om din tara si continua sa se extinda: pe langa petrol, a cumparat otelarii, societati de cale ferata, fabrici de hartie, depozite de minereuri si de cherestea si o multime de proprietati imobiliare, intre care un intreg oras - Everett din statul Washington. Om care intelege sa lase urme pe unde trece, John D. a infiintat si o universitate la Chicago, conditia impusa pentru functionarea ei fiind ca toti profesorii "sa fie credinciosi crestini".
Pentru autoritatile federale si de stat, Rockefeller n-a aparut insa deloc ca un erou civilizator; decenii la rand au incercat sa combata modul lui fara scrupule de a-si elimina concurentii, ideea de trust si consecinta acesteia, monopolul asupra unui intreg domeniu industrial. Standard Oil Trust a fost nevoit in mai multe randuri sa se dizolve si sa se reconstituie pe teritoriul altor state, care acceptau sistemul de trust, pana ce eforturile presedintelui Theodore Roosevelt de a impune respectarea legislatiei antitrust au avut succes in 1911, cand Standard Oil Trust a fost dizolvat in 33 de companii separate, unde membrii familiei Rockefeller detineau in fiecare in jur de 25% din actiuni.

Importanta unui bun serviciu de PR
Din aceasta perioada si pana la moartea lui, la 98 de ani (inainte de pragul de 100 de ani pe care sustinea ca il va atinge), activitatea lui Rockefeller a constat aproape exclusiv in punerea la adapost a averii familiei de ochii autoritatilor. Chiar dinainte de introducerea impozitului pe venit, John D. a creat o multime de fundatii caritabile in care si-a plasat mare parte din bani, reusind astfel sa fereasca de fisc bogatia acumulata. Mai devreme sau mai tarziu, si alti bogatasi ai vremii l-au imitat, ceea ce a transformat complet conceptul de filantropie in Statele Unite.
Cu toate acestea, John D. a ramas unul din cei mai detestati milionari americani ai epocii lui, prototip al capitalistului veros care e in stare sa calce si pe cadavre. Au fost institutii care nu i-au primit donatiile, considerandu-l "un criminal care da cu doua maini si fura cu mult mai multe". Imaginea lui s-a inrautatit mai ales in 1915, dupa faimosul "masacru de la Ludlow" - reprimarea unei greve a muncitorilor de la o companie din Colorado a familiei, in cursul careia au murit mai multe femei si copii. impovarat de procese si anchete ale autoritatilor, John D. s-a trezit nevoit atunci sa amane cu doua saptamani inmormantarea propriei sale sotii, pur si simplu pentru ca s-a temut sa nu fie arestat si ca mormantul sotiei sale sa nu fie profanat.
Unicul fiu al lui John D., John Davidson Junior, s-a straduit din rasputeri sa repare aceasta imagine si sa abata atentia opiniei publice de la afacerile familiei la activitatile filantropice si la donatii. A impartit in dreapta si in stanga bani pentru proiecte stiintifice, culturale, pentru restaurarea de monumente istorice si mai ales pentru proiecte de dezvoltare urbana. Opera vietii lui e Rockefeller Center din New York, caruia i-a finantat constructia chiar in anii marii crize din '29-'33, in ciuda faptului ca averea familiei sale se redusese atunci la aproape jumatate. A fost un act de orgoliu: proiectul initial era de constructie a unui nou sediu al operei metropolitane, nicidecum a unui centru comercial si de afaceri, asa cum il stim acum, si care a fost abandonat din lipsa de finantare dupa declansarea crizei economice. John D.Jr. a considerat insa ca pentru moralul cetatenilor orasului si al americanilor in general va conta foarte mult ca proiectul sa continue, mai ambitios inca decat fusese initial conceput.
Junior a dat astfel de lucru la 70.000 de oameni intr-o perioada de recesiune, a platit arhitecti si decoratori ca sa creeze o imagine perfecta a spiritului american triumfator si a acceptat ca edificiile sa fie construite in stil Art Deco, chiar daca preferintele lui erau mult mai conservatoare. Totul pentru imagine; apoi, din celebra "Room 5600" din Rockefeller Center, unde a fost mutat sediul afacerilor familiei, a pus la punct un sistem de relatii publice avand drept unic scop imbunatatirea imaginii familiei - o strategie de convingere a presei si de cucerire a autoritatilor din arsenalul careia n-a lipsit mita, chiar daca uneori camuflata sub diverse actiuni de binefacere.

Jocuri de-a pentagrama
Rezultatul acestei strategii a fost acela ca urmatoarea generatie, a copiilor lui John Davidson Jr., scapase de dificultatile inceputului de drum si reprezenta deja aristocratia americana. Dinastia Rockefeller a crescut o data cu America; acum, dupa al doilea razboi mondial, America ajunsese adulta si se pregatea sa-si ia in serios rolul de prima putere a lumii. Prin urmare, fiii lui Junior s-au adaptat, fiecare in felul lui, carierei de lider - unii prin implicare politica directa, altii prin sfera lor de influenta economica. De altfel, chiar daca tatal lor, John D.Junior, n-a facut politica, mama lor a fost fiica senatorului Winthrop Aldrich, unul din cei mai importanti lideri republicani ai vremii sale.
Aceasta descendenta republicana a copiilor Rockefeller a alimentat o multime de speculatii despre rolul familiei in agitata viata politica a Americii postbelice si in trasarea directiilor de politica externa a tarii in timpul razboiului rece. Toti cei cinci fii ai lui Junior au stiut sa-si faca relatii la varful puterii oficiale, dar si sa se implice in acel tip de structuri neoficiale de putere pe care ideologii de stanga le recunosc ca fiind expresia politica a globalizarii economice, iar spiritele mai infierbantate le denunta drept conspiratii pentru dominarea lumii de catre o malefica elita transnationala. Proliferarea, cu concursul fratilor Rockefeller, a tot felul de consilii mondiale cu nume ciudate, forumuri de discutii cu usile inchise, organizatii de cercetare in domeniul demografic, al mediului, al sanatatii si multe altele, in conducerea carora figureaza mereu cam aceiasi miliardari, lideri de opinie si politicieni, a creat o adevarata mitologie a conspiratiilor mondiale, de ale carei formulari e plin Internetul. Unii au mers pana acolo incat au afirmat ca Pentagonul insusi e construit cu cinci laturi in onoarea celor cinci frati Rockefeller, iar teoriile fanteziste nu se opresc aici.

Cresteti si inmultiti-va
Fapt e ca toti fratii au avut un cuvant de spus in istoria postbelica a Americii. John Davidson III, cel mai mare, a fost imediat dupa razboi consultant al misiunii americane de pace in Japonia, apoi s-a dedicat finantarii mai multor organizatii care si-au propus sa ofere asistenta natiunilor asiatice in privinta controlului cresterii populatiei. El a fost la originea ideii ca alimentatia ar trebui sa fie o arma in razboiul rece, sugerand Departamentului de Stat ca ar trebui limitat comertul cu China, pentru ca din cauza penuriei de hrana, ideile comuniste sa piarda teren printre chinezi. Al doilea frate, Nelson Aldrich, a infiintat un organism de propaganda destinat intaririi influentei SUA in America de Sud, numit Rockefeller Office, care a functionat din 1931, cand avea misiunea sa contracareze propaganda nazista, dar si dupa razboi, cand a devenit un instrument de promovare a intereselor SUA in presa latino-americana. Ulterior, Nelson a ocupat functii inalte in administratie, incepand cu cea de guvernator al statului New York (1959-1973) si sfarsind cu cea de vicepresedinte al SUA in timpul mandatului lui Gerald Ford (1974-1977). Multi americani isi amintesc de el insa mai mult prin prisma anecdoticii mortii sale, care s-a intamplat in timp ce Nelson, in varsta de 72 de ani, intretinea relatii amoroase cu o secretara in varsta de 20 de ani.
Latura economica a influentei familiei Rockefeller in viata publica americana a fost reprezentata de Laurance si David. Laurance Spelman, al treilea frate, a investit in domeniul militar, extinzand sfera de interese a Rockefellerilor la industria de armament, prin intermediul companiilor Eastern Airlines (fosta divizie aeronautica a General Motors) si McDonnell Aircraft Corporation (ulterior McDonnell Douglas). in prezent are 91 de ani si o avere estimata de revista Forbes la 1,5 miliarde de dolari.
David, a carui avere este apreciata la 2,5 miliarde, a fost bancherul familiei. Imediat dupa razboi a inceput sa lucreze la Chase Manhattan Bank, unde unchiul sau, Winthrop Aldrich, era presedintele consiliului de administratie. Cea mai mare ambitie a sa a fost sa extinda activitatea bancii in America Latina, acolo unde fratele sau Nelson deschisese deja drumul prin al sau Rockefeller Office. La doar 44 de ani, ajunge presedinte al bancii in 1961, pe cand Chase era deja una din principalele trei banci americane, cu active de peste 10 miliarde de dolari. Singurul din cei cinci frati Rockefeller cu un doctorat in economie, David a reusit sa faca din Chase o banca realmente globala, reusind sa deschida peste 60 de filiale externe in primul din cele aproape doua decenii in care a condus-o. Implicat in numeroase consilii si organizatii ale elitelor politice si de business, David este posesor, dupa propria marturie, al unei agende electronice Rolodex cu numele si adresele a peste 100.000 din cei mai importanti oameni din lume.

Newyorkezul de la coada vacii
Aparent cel mai atipic dintre copiii lui John D.Rockefeller, judecand dupa traiectoria carierei si cea a vietii private, a fost al patrulea fiu al acestuia, Winthrop. Ca si fratii lui, a absolvit colegiul Princeton si a intrat la Universitatea Yale, numai ca, spre deosebire de ei, a abandonat cursurile si a plecat in Texas, unde s-a angajat la o companie petroliera.
Desi familia Rockefeller incerca din rasputeri la vremea aceea (inainte de al doilea razboi mondial) sa-si disocieze imaginea de cea a domeniului petrolier, de pe urma caruia clanul se alesese si cu avere, dar si cu reputatie proasta, Winthrop a perseverat pe drumul lui, ba chiar a capatat o functie executiva intr-o o companie unde familia Rockefeller era actionar majoritar. in razboi, Winthrop a luptat in Pacific, unde a fost ranit si s-a intors acasa ca erou de razboi. Nici in viata personala n-a urmat calea celorlalti Rockefelleri, care si-au cautat sotii plasate inca mai sus decat ei pe scara sociala: Winthrop s-a insurat cu fiica unui fermier sarac, pe care presa vremii s-a amuzat s-o numeasca "Cenusareasa". Totusi, dupa ce si-a enervat suficient de mult rudele cu o asemenea alegere, Winthrop a divortat de taranca lui.
N-a pierdut insa gustul traiului la tara: la 41 de ani, in 1953, newyorkezul s-a mutat in Arkansas, unde a cumparat o buna parte din teritoriul statului. Ferma lui de vite, Winrock Farms, intinsa pe mai mult de 200 de hectare, a fost timp de multi ani nu numai o sursa de venit, dar si un loc de experimente si discutii de tot felul, de la cercetari in zootehnie pana la seminarii despre viitorul zonei Arkansas ori modernizarea statelor din sudul tarii. Asemenea discutii, la care participau din ce in ce mai des membri ai elitei economice si intelectuale locale, au pregatit terenul pentru ceea ce a urmat - si ceea ce a dovedit ca nici un Rockefeller nu scapa de destinul de lider: Winthrop a candidat si a fost ales guvernator republican al statului Arkansas, pe care l-a condus din 1967 pana in 1970.

Un Win (R) si un Jay (D)
Fiul sau, Winthrop Paul (Win) Jr., ii calca pe urme: a avut deja un prim mandat de viceguvernator de Arkansas si nu-si ascunde dorinta de a ajunge guvernator. Dar pentru fiu, viata departe de New York nu mai e deloc un act de rebeliune fata de familie, ci ajuta la consolidarea capului de pod al clanului in statele din sud. Politicianul republican are un program care pune accent pe dezvoltarea economica si culturala a zonelor rurale, e la a doua casnicie si are deja sapte copii, care vor contribui si ei in curand la popularea regiunii cu alti Rockefelleri. Deocamdata, ca pescar si vanator pasionat, se preocupa in mod special de repopularea apelor Americii cu anumite specii de pesti si de rate, judecand dupa numele fundatiilor de protectie a mediului in activitatea carora e implicat.
Fata de electorat, Win se poarta ca un om cu totul obisnuit, nu se imbraca elegant si vorbeste fara pretentii, ca si cum ar dori sa faca uitat faptul ca are o avere personala estimata de revista Forbes la 1,2 miliarde de dolari. Recunoaste insa ca usile cele mai importante i se deschid mult mai repede pentru ca poarta numele de Rockefeller; in plus, si-a putut permite sa cheltuiasca anul trecut in campania electorala pentru realegere nu mai putin de 350.000 de dolari - de peste patru ori suma angajata de contracandidatul sau din partea Partidului Democrat.
Varul lui Win, John D.Rockefeller IV (Jay), face si el politica, dar de partea cealalta a baricadei, pentru democrati. Jay a fost ales guvernator al statului Virginia de Vest in 1976 si reales in 1980; in 1984 a ajuns in Senat, unde se afla si acum. Cum a ajuns tocmai in Virginia de Vest e o poveste care seamana cu cea a unchiului sau Winthrop: in tinerete, adica in 1964, Jay a plecat si el de acasa, gasind in statul cu pricina un mic oras minier unde a prestat mai intai oarece munci voluntare.
Mai greu de explicat e cum se face ca intr-o familie in mod traditional republicana a aparut un democrat. Pe unii nu-i mira deloc - e vorba mai ales de adeptii teoriei conspiratiei, dupa care familia Rockefeller ar avea ambitia sa controleze tot spectrul politic american si isi infiltreaza membrii in toate partidele, in ciuda faptului ca, ideologic, cu totii ar fi adeptii unei drepte mult mai radicale decat ar fi dispusi sa recunoasca. Cert e ca n-am intalnit vreo relatare de presa despre eventuale dispute ideologice intre Jay si rudele sale republicane. si, in fond, probabil ca diferenta fundamentala dintre Win si Jay nici nu tine de apartenenta politica, ci de avere: varul democrat e mai sarac decat varul republican: averea lui, conform Forbes, este de doar 200 milioane de dolari.

Epilog sub zgarie-norii prietenilor
Presa a scris, in decembrie 2000, ca o intreaga epoca din istoria dinastiei Rockefeller a luat sfarsit o data cu vanzarea Rockefeller Center. Coproprietarii - David Rockefeller, grupul financiar Goldman Sachs si doua familii de miliardari straini - Agnelli din Italia si urmasii magnatului grec Stavros Niarchos - au vandut complexul de cladiri din inima Manhattanului, pentru 1,85 miliarde de dolari, firmei imobiliare Tishman Speyer Properties si familiei de miliardari Crown. A fost un pret mult mai mic decat cel scontat in primavara aceluiasi an (doua miliarde si jumatate), dar mai mare decat ce ar fi oferit piata in 1996, pentru ca intre timp rentabilitatea locului a crescut. In 1999, inchirierea de spatii in cladirile complexului a adus venituri de 43,5 milioane de dolari, si desi preturile chiriilor au crescut fata de 1996, rata locurilor vacante a scazut de la 26% la numai 1%.
N-a fost prima oara cand familia isi vindea actiuni la Rockefeller Center. in 1989, familia a vandut 80% din capital unei companii imobiliare japoneze, Mitsubishi Estate, pentru 1,4 miliarde de dolari. Noul proprietar, confruntat cu criza pietei imobiliare din acei ani, n-a reusit sa scoata nici un ban din exploatarea complexului, care in 1995 a ajuns in pragul falimentului, pentru a fi ulterior rascumparat de un grup de investitori printre care s-a numarat si David Rockefeller.
Momentul din decembrie 2000 a fost insa incarcat de o solemnitate aparte. "Rockefeller Center inseamna acele cladiri unice care au transcens timpul, spre a deveni una din comorile durabile ale arhitecturii si ale culturii tarii", a zis Jerry Speyer, seful firmei cumparatoare. Mai putin sensibil la atractiile limbii de lemn, David Rockefeller s-a marginit sa comenteze astfel evenimentul: A‚"intr-un sens, pare trist, dar faptul ca noii proprietari imi sunt buni prieteni are foarte mare importanta".
Prieteni sau nu, faptul ca Rockefeller Center si-a schimbat proprietarii a fost destul de repede uitat, iar schimbarea de epoca prezisa nu s-a intamplat. Tinerii Rockefelleri, tot mai numerosi, continua administrarea averii familiei, prin functiile pe care le detin in varii comitete si organizatii dedicate unei multitudini de cauze generoase, iar David Rockefeller Jr., fiul batranului David, se pregateste sa devina, dupa moartea tatalui sau, cel mai bogat membru al clanului. in ceea ce il priveste pe David Rockefeller Sr., acesta continua, la 86 de ani, sa treaca in fiecare dimineata prin fata Rockefeller Center, in drum spre sala unde isi face gimnastica zilnica. Ii raspunde intotdeauna la salut oricui il recunoaste pe strada. Si, probabil, viseaza la ziua cand vreun urmas al sau va readuce pentru a doua oara in patrimoniul familiei zgarie-norii construiti de tatal si bunicul sau.

Ei si Statuia Libertatii
Familia Rockefeller a finantat constructia mai multor cladiri importante din New York, intre care Lincoln Center, World Trade Center, Centrul Natiunilor Unite si Institutul de Cercetari Medicale Rockefeller, cunoscut din 1965 ca Rockefeller University. Cea mai cunoscuta investitie a familiei intr-un proiect de dezvoltare urbana a fost insa complexul de cladiri Rockefeller Center de pe Fifth Avenue din Manhattan, a carui constructie a inceput in 1929 si s-a incheiat in 1961. Paisprezece din cladiri au fost ridicate inainte de al doilea razboi mondial, inclusiv RCA Building, cu 70 de etaje (cladirea unde a functionat Radio Corporation of America), cunoscuta mai recent ca GE Building (sediu al companiei General Electric). incepand din vremea lui John D.Rockefeller Jr., in cea mai inalta din cladirile complexului a functionat asa-numita "Room 5600", de unde erau conduse afacerile familiei - de fapt, sediul respectiv ocupa etajele 55 si 56 ale edificiului. A fost primul proiect imobiliar din lume care a adunat in acelasi complex birouri de firme, magazine, restaurante, sali de expozitie, studiouri de emisie si o sala de spectacole - Radio City Music Hall, cel mai mare teatru din New York. Rockefeller Center a devenit o atractie turistica a orasului, fantana centrala cu statuia lui Prometeu veghind asupra patinoarului artificial langa care iarna se impodobeste pomul de Craciun fiind una din cele mai bine cunoscute imagini ale New Yorkului.