Daca nu sunteti cuminti, nu va mai trimit in Siberia

Saptamana trecuta ziceam ca in Rusia calitatea de oligarh se dobandeste in masura si pe perioada cand respectivul actioneaza ca un administrator bun al averii statului. De obicei, discutiile despre oligarhii rusi pun accentul pe partea cu averea; poate ar fi momentul sa ne ocupam insa si de partea cu administratia.

Dupa arestarea, in octombrie, a sefului Iukos, Mihail Hodorkovski, ziaristii rusi au constatat ca nu numai magnati ca Deripaska sau Potanin se abtin sa comenteze evenimentul, ci si guvernatori ai unora din entitatile administrative ale tarii, cunoscuti ca sustinatori pe plan local ai intereselor companiei Iukos: Boris Zolotariov, guvernator al Districtului Autonom Evenkia, Konstantin Titov, guvernatorul Regiunii Samara sau Viktor Kress, guvernatorul Regiunii Omsk.

In ultimele doua cazuri, demnitarii pomeniti isi facusera campanie electorala cu banii Iukos, companie cu prezenta importanta in zonele respective; in primul caz, guvernatorul era chiar fost director al unei divizii a Iukos. In toate cele trei cazuri insa, oficialii regionali se temeau, evident, de posibilitatea ca autoritatile sa-i ia la intrebari despre relatiile lor cu Iukos, ceea ce i-ar fi putut costa in cele din urma functia. De altfel, incurajati de declansarea scandalului la Iukos, niste fosti inalti functionari din Evenkia il dadusera in judecata pentru calomnie pe Zolotariov inca din luna iulie, dupa ce guvernatorul ii acuzase ca au pus la cale un incendiu care distrusese niste cladiri din capitala districtului, Tura, "din motive de nemultumire fata de schimbarile pozitive intervenite in administratia districtului".

Guvernatorii respectivi se mai temeau insa si de altceva: cum Ministerul Resurselor Naturale incepuse sa ameninte Iukos ca ii va anula o parte din licentele de exploatare petroliera, devenea posibil ca gigantul petrolier sa fie silit sa se retraga din zonele conduse de ei, ceea ce ar fi echivalat cu pierderea bazei economice a puterii lor. De la alegerea lui Zolotariov ca guvernator al Evenkiei, in aprilie 2001, si pana in octombrie 2003, Iukos a injectat in zona cam 5 milioane de dolari pe an pentru aprovizionarea cu alimente si combustibili a populatiei, a investit in imbunatatirea infrastructurii de IT si telecomunicatii si in constructia de locuinte si scoli; daca in urma cu trei ani, inainte de venirea Iukos, erau scoli la Tura unde nu se invata decat doua ore pe zi din cauza frigului, acum aceleasi scoli au caldura si calculatoare cu acces la Internet. Situata in nordul Siberiei, intr-o zona accesibila doar pe calea aerului sau cu barca pe rauri, Evenkia are o populatie de doar 20.000 de locuitori pe o suprafata cat Franta si Anglia la un loc, iar in afara de indeletnicirile traditionale ale localnicilor - pescuitul, vanatoarea si cresterea renilor - alte surse de venit nu exista. Subventiile de la bugetul federal repartizeaza Evenkiei circa 20 de milioane de dolari pe an, ceea ce nu reprezinta insa decat o treime din ceea ce are nevoie zona: or, Iukos aduce acum de doua ori pe atat, din taxe, impozite, investitii si linii de credit pentru administratia locala.

Interesul principal al companiei consta aici din exploatarea campului Iurubceno-Tohomski, cu rezerve estimate la 200-500 de milioane de tone de titei, unde Iukos s-a angajat sa investeasca in total un miliard de dolari. Plus ca, pe termen lung, Iukos intentioneaza sa construiasca si o conducta pornind din Evenkia, pentru a facilita exportul de petrol catre China si Japonia. A parut, prin urmare, logic ca Iukos sa-si desemneze si un om in administratia locala: mai mult chiar, fostul guvernator al districtului l-a invitat el insusi pe Zolotariov sa candideze pentru functia respectiva, declarand ca un reprezentant al companiei va fi mai in masura decat el sa aduca bani in zona. La acea vreme, ex-directorul Iukos era a treia persoana cu functie executiva intr-o mare companie care ajungea guvernator intr-o entitate din Siberia, dupa fostul sef al Sibneft, Roman Abramovici, a carui aventura la conducerea Districtului Autonom Ciukotka a fost cum nu se poate mai mediatizata, si fostul director executiv al companiei Norilsk Nickel, Aleksandr Hloponin, ajuns in 2000 guvernator al Districtului Autonom Taimaria.

Asa nu: Boris Zolotariov

Boris Zolotariov, nascut in 1953, e un ins cu multa experienta in afaceri, apropiat inca din 1991 al lui Hodorkovski (si mare admirator al acestuia, judecand dupa interviurile date inainte de arestarea patronului sau), cu care a lucrat mai intai in cadrul bancii Menatep, apoi la Iukos, unde a ajuns director de rafinare si marketing. Utilitatea lui ca guvernator al Evenkiei a fost insa extrem de contestata de ziarele mai sensibile la aspectele culturale si ecologice ale aventurii Iukos in Siberia. Acestea au atras atentia ca mult laudatele locuri de munca prevazute a fi create pentru evencii someri, adica pentru jumatate din populatia districtului, vor fi ocupate de fapt tot de rusi trimisi "de la centru" de companie, pentru ca Iukos, ca orice alta companie petroliera care ar alege sa exploateze un astfel de perimetru slab civilizat, prefera sa se foloseasca de propriii oameni calificati decat de niste localnicii neinstruiti, majoritatea alcoolici si unii nevorbitori de rusa. Pe de alta parte, iarasi ca oricare alta companie petroliera, distruge mediul - polueaza apele, strica habitatul animalelor si murdareste padurea - si, inca mai grav, dezradacineaza cultural triburile evencilor, una din multele si micile etnii siberiene amenintate de asaltul modului de viata european si, in cazul concret de fata, de sondele Iukos care vor fi plasate exact acolo unde isi au ei asezarile acum.

Astfel de critici n-au fost insa intotdeauna generate atat de soarta evencilor, cat de preocuparea ca democratia ruseasca sa nu creeze de fapt o consolidare a puterii economice a oligarhilor prin parghii administrative - altfel spus, sa nu duca la "privatizarea regiunilor rusesti" de catre oligarhi. Desi exemplele din Siberia sunt mai multe si mai cunoscute, accesul oligarhilor la puterea administrativa a inceput in Caucazul de Nord, cu alegerea ca guvernator al Regiunii Kalmakia a lui Kirsan Iliumjinov, un magnat local care a intrat in afaceri, ca si Hodorkovski, la finele anilor '80, pe cand era inca membru in Komsomol. Unii analisti considera ca, daca pana la criza financiara din 1998, acumularea de avere si putere administrativa a functionat haotic, dupa principiul "arhipelagurilor", prin faptul ca un oligarh putea avea proprietati si aliati politici in zone complet diferite ale Rusiei, generatia oligarhilor de dupa 1998 s-a orientat spre o concentrare a zonelor geografice de influenta, tinzand sa acapareze resursele minerale ale unui perimetru cu tot cu functiile administrative cele mai importante de acolo. Aceiasi analisti sustin si ca fenomenul in cauza a permis oarecum "profesionalizarea" sistemului oligarhic, admitand ca un guvernator oligarh sau macar activ in afaceri are sanse sa ajunga mai competent si mai interesat de soarta comunitatii locale pe care o conduce decat fostii reprezentanti ai statului in teritoriu, de obicei vechi nomenklaturisti sovietici al caror unic interes era imbogatirea personala pe seama cheltuirii subventiilor primite de la centru.

Aici ar trebui lamurit ca, potrivit legii, in Rusia sunt alesi prin vot direct nu numai presedintele federatiei si cei ai republicilor, ci si guvernatorii regiunilor (oblast), ai teritoriilor (krai), ai districtelor autonome (autonomnai okrug) si ai oraselor federale (gorod). Sistemul e in teorie benefic, fiindca produce conducatori reprezentativi pentru vointa populatiei, numai ca in cele mai multe cazuri candidatii reproduc in lupta lor pentru putere conflictul local dintre grupurile economice active in zona, iar castigatori sunt cei sustinuti de grupul economic care a reusit sa-si asigure cat mai bine controlul asupra presei locale. In unele situatii, sumele aruncate in joc, eforturile de intimidare a adversarului si manevrele electorale au ajuns atat de strasnice, incat sunt voci de la Kremlin care sustin ca ar fi mai bine ca presedintele tarii sa-i numeasca direct pe guvernatori.

Prietenii trebuie sa ajunga in Parlament

In plus, e vorba si de clientelismul evident din raporturile cu legislativul. In Consiliul Federatiei, Camera superioara a parlamentului rusesc, sunt trimisi din fiecare entitate administrativa cate doi reprezentanti: unul numit de guvernator, celalalt ales de miniparlamentul local. Asa se explica faptul ca s-au inmultit reprezentantii care n-au nici o legatura cu locul, fiind trimisi de la Moscova, de pilda, sa reprezinte un district din nord. In virtutea prezentei Iukos in Republica Mordovia, presedintele acestei republici l-a trimis in Consiliul Federatiei pe Leonid Nevzlin, unul din principalii actionari ai companiei (in timp ce Vladimir Dubov, un alt actionar important, a ajuns deputat de Mordovia in Duma de Stat, cealalta Camera parlamentara; e de notat totusi ca pentru alegerile de duminica, partidul Rusia Unita l-a exclus pe Dubov de pe listele sale, unde omul cautase sa-si asigure un loc bun pentru legislativul urmator). Atunci cand Boris Zolotarev a fost ales guvernator al Evenkiei, l-a trimis in Consiliul Federatiei pe Iuri Sarandin, un fost membru al Dumei orasului Moscova si unul din sefii campaniei sale electorale. Ca membru al legislaturii Moscovei, Sarandin a lucrat impreuna cu Vasili Sahnovski, fostul sef de cabinet al primarului Iuri Lujkov si, pana luna trecuta, unul din managerii Iukos, posesor al unui pachet de actiuni ale companiei in valoare de un miliard de dolari.

In aceasta lumina trebuie intelese si evenimentele din jurul lui Sahnovski. Cum se stie, dupa arestarea lui Hodorkovski, procurorii l-au acuzat si pe Sahnovski de evaziune fiscala; ca sa-i dobandeasca imunitate, Zolotariov l-a propus ca reprezentant pentru Evenkia in Consiliul Federatiei, pretinzand ca reprezentantul de pana atunci era bolnav si a renuntat la mandat; votul legislativului evenc a fost insa declarat ilegal de la centru, dupa ce bolnavul cu pricina a dezvaluit ca Zolotariov ar fi facut presiuni asupra sa ca sa-i lase loc liber lui Sahnovski. Acum, Zolotariov e intr-un concediu prelungit, iar unii ziaristi speculeaza chiar ca a plecat din tara, de teama sa nu fie si el arestat.

Asa da: Aleksandr Hloponin

Cine crede insa ca oligarhia locala e in toate cazurile la fel de criticata si de stransa cu usa se inseala. Exemplul cel mai cunoscut de oligarh local "bun" este, tot in Siberia, domnul Aleksandr Hloponin, fostul CEO al companiei metalurgice Norilsk Nickel, care a ajuns mai intai in 2000 guvernator al Districtului Autonom Taimar, apoi, din toamna anului trecut, guvernator al Teritoriului Krasnoiarsk. Fiu al unui translator, nascut in 1965 in Sri Lanka, Hloponin are un trecut relativ curat: absolvent al Institutului Financiar de la Moscova, a lucrat in mediul bancar, unde l-a cunoscut la jumatatea anilor '90 pe Vladimir Potanin, pe atunci proprietarul Oneksimbank. Biografia sa oficiala sustine ca el l-a convins pe Potanin sa cumpere Norilsk Nickel de la stat si sa i-l dea lui pe mana, ca sa-l rentabilizeze, ceea ce a si reusit.

Interesant la Hloponin e ca el n-a confirmat cliseul dupa care orice oligarh ajuns sa conduca o provincie va promova acolo interesele companiei lui. Ca guvernator de Taimaria, a sustinut asa de bine interesele localnicilor, incat a cerut si a primit ca majoritatea veniturilor Norilsk Nickel sa revina la bugetul Taimariei, fiindca orasul Norilsk este in Taimaria, si nu sa fie impartite cu bugetul Teritoriului Krasnoiarsk, dupa obiceiul mostenit din era sovietica (Taimaria si Evenkia sunt ambele enclave autonome in Teritoriul Krasnoiarsk). Omul nu s-a jucat deloc: a reusit sa smulga atatia bani de la Norilsk Nickel, incat muncitorii de la combinatul metalurgic au intrat in greva pe motiv ca nu li se poate mari leafa din cauza darilor la bugetul local. Si era acelasi om care pe cand conducea combinatul le asigurase muncitorilor poate cele mai multe facilitati sociale si cele mai bune conditii de munca din toata Rusia.

S-a dovedit un gospodar atat de devotat, incat nu i-a fost greu sa mearga mai departe si sa ajunga guvernator de Krasnoiarsk. Multe ziare il vad de pe acum viitor presedinte al Rusiei, in 2008 sau in 2012. In tot cazul, e in gratiile declarate ale presedintelui Putin, care i-a vizitat de mai multe ori guberniile si l-a laudat asa cum n-a facut cu nimeni. Morala, daca mai e nevoie de ea, e limpede: chiar daca te-ai imbogatit de pe urma unei companii, cand ajungi guvernator trebuie sa uiti de compania ta si de banii tai si sa te unesti cu statul tau, al carui reprezentant in teritoriu esti. E o porunca pe care o respecta si Roman Abramovici. crenguta.nicolae@zf.ro