E o mare onoare sa fii prieten cu generalul

Stirile despre presupusa afacere de coruptie din jurul premierului israelian Ariel Sharon s-au inmultit brusc in ultima luna, iar lucrurile par sa fi ajuns deja intr-un punct critic; la inceputul saptamanii, insusi premierul a recunoscut ca va demisiona in cazul in care Parchetul va incepe cercetarea lui sub acuzatia de implicare in tranzactii ilegale.

Presa israeliana a difuzat ieri un nou sondaj de opinie, potrivit caruia 56% din populatie se declara nemultumita de performanta lui Sharon ca prim-ministru, proportia celor multumiti fiind doar de 32%, ceea ce denota o scadere a popularitatii premierului fata de vara trecuta, cand proportia nemultumitilor era de 43%. Cu toate acestea, Sharon ramane cea mai populara personalitate politica din Israel, dupa ministrul Apararii, Shaul Mofaz, si mult inaintea celorlalti colegi de partid ai lui Sharon considerati a fi principalii candidati la sefia guvernului in cazul in care el ar demisiona - ministrul de Externe Silvan Shalom, ministrul Finantelor Benjamin Netanyahu sau ministrul Comertului si Industriei Ehud Olmert.

Singura concluzie evidentiata de toti comentatorii in urma acestui gen de sondaje, nu putine in ultimele luni, este ca actualul partid de guvernamant, formatiunea de dreapta Likud, a fost destul de vag afectat de tevatura cu coruptia, care n-a fost de natura sa-i intoarca pe alegatori in favoarea Partidului Muncii, principala formatiune de opozitie; daca Sharon ar demisiona deci, urmatorul premier ar avea toate sansele sa fie tot un membru Likud, in ciuda sperantelor opozitiei de a reveni la putere pe valul acuzatiilor puse in seama lui Ariel Sharon.

Mai departe insa, nu sunt asa de multi cei dispusi sa recunoasca deschis faptul ca pe actualul premier l-ar putea cobori cu adevarat in ochii concetatenilor sai nu o afacere de coruptie, ci doar o schimbare suficient de pronuntata a politicii sale in chestiunea securitatii statului Israel incat majoritatea populatiei sa ajunga a-l percepe drept un tradator al cauzei nationale. Nu e vorba aici de cei cativa extremisti porniti sa considere tradare pana si cea mai firava promisiune a unui oficial israelian ca vrea sa discute cu palestinienii; Sharon, desi este recunoscut drept cel mai reprezentativ exponent al liniei dure a politicii israeliene fata de arabi, a fost de-a lungul vremii tinta multor incercari din partea extremistilor evrei de a-l discredita si chiar de a-l asasina pe motiv ca nu e destul de radical. Lucrurile nu depind insa numai de dorinta lui Sharon de a-si promova convingerile in politica.

In ultimul deceniu, el a reusit sa urce pe scena politica interna si sa castige alegerile din 2001 si din 2003 pentru functia de premier exploatand tocmai slabiciunile adversarilor sai in chestiunea securitatii nationale, adica invinuindu-i de aplecare excesiva spre concesii facute palestinienilor. Incepand insa de vara trecuta, adica de cand administratia Bush a decis ca dupa victoria din Irak trebuie sa rezolve o data pentru totdeauna problema statului palestinian, a inceput sa se vorbeasca despre o asa-zisa cadere in dizgratia Casei Albe a premierului israelian, indeobste apreciat pana atunci de catre Bush, care l-a numit chiar "un om al pacii" cand toata lumea araba il taxa drept calaul palestinienilor. Fapt e ca Ariel Sharon s-a vazut pus in situatia de a accepta el insusi sa fie promotorul unor concesii in favoarea palestinienilor: daca pentru opinia publica din strainatate el apare in continuare drept cel ce comanda represaliile sangeroase fata de desele atacuri teroriste ale palestinienilor, pentru opinia publica interna, mai ales pentru colonistii din asezarile evreiesti de pe teritoriile atribuite palestinienilor, politica lui Sharon de desfiintare a coloniilor ilegale si uneori de renuntare la riposta armata atunci cand are loc un nou atentat terorist e de-a dreptul de neinteles.

Acum conteaza mai mult economia

Explicatia de fond a acestei schimbari de atitudine a premierului evreu consta in starea economiei tarii, care nu mai poate suporta regimul permanent de teroare si de razboi in care e silita sa evolueze de trei ani incoace, de la declansarea Intifadei (revolta populatiei palestiniene din teritorii). La finele anilor '90, boom-ul IT din Occident stimulase cresterea economica a Israelului, tara care incepuse sa fie considerata unul din centrele mondiale ale tehnologiei de varf; reinceperea violentelor a distrus insa echilibrul, investitiile straine si turismul s-au prabusit, somajul a depasit 10%, iar economia tarii, care crescuse cu 6,4% in 2000, a cunoscut un declin de 0,6% doar dupa un an - primul an de recesiune din Israel dupa 1953. In toata cariera lui politica, pe Sharon nu prea l-a interesat economia, pentru ca nu a avut motive: pentru alegatori, intotdeauna a fost o prioritate securitatea interna, ale carei beneficii economice veneau apoi de la sine.

Acum insa, degradarea economica a ajuns suficient de nelinistitoare ca sa se constituie in tema electorala principala, iar securitatea interna nu mai poate fi asigurata prin simpla folosire a fortei militare impotriva palestinienilor, in conditiile in care marile puteri, in principal SUA, sunt decise sa aplice celebra "foaie de parcurs", care stabileste etapele in directia crearii pana in 2005 a statului palestinian independent, inclusiv prin desfiintarea coloniilor evreiesti ilegale din teritoriile ocupate. Asa se face ca durul Sharon a ajuns acum vrand-nevrand sa duca o politica de concesii fata de palestinieni, care ii degradeaza popularitatea - chiar daca aceste concesii sunt socotite complet insuficiente de partea araba si chiar daca sunt deseori contrabalansate de actiuni cu scop vadit de intimidare, de tipul celei de ieri, cand militarii israelieni au ucis opt palestinieni intr-un cartier din Gaza numai fiindca acestia se opusesera ca buldozerele armatei sa distruga niste culturi agricole de pe un camp.

Doua schimbari in familie

Acesta este contextul in care trebuie privita acum brusca intensificare a scandalului de coruptie din preajma lui Sharon. Cum se stie, este vorba despre doua cazuri distincte, care se refera la intamplari din 1998-1999 si investigate inca din 2002. Unul priveste o suma de bani primita de Gilad Sharon, fiul cel mic al lui Ariel Sharon, de la un om de afaceri sud-african pe nume Cyril Kern, printr-o retea complicata de conturi bancare din Austria si Israel. Gratie sumei respective, Gilad si fratele sau mai mare, Omri, au reusit sa ramburseze la timp o contributie la campania electorala a lui Sharon din 1999 (unde actualul premier a candidat pentru sefia partidului Likud si a castigat-o in fata rivalului sau Benjamin Netanyahu), contributie care depasise cu 1,5 milioane de dolari limita impusa de lege. Conform legislatiei israeliene, din 1994 incoace, finantarea campaniilor electorale cu fonduri provenite din strainatate este interzisa, iar suma oferita de omul de afaceri sud-african (1,49 milioane de dolari) este presupusa a fi intrat in conturile familiei Sharon cu incalcarea legii (Cyril Kern, un prieten al lui Ariel Sharon inca din timpul razboiului de independenta a Israelului, din 1948, unde au luptat impreuna, a sustinut intai ca e vorba de un imprumut, apoi a spus ca de fapt e un cadou pentru prietenul sau).

Al doilea caz priveste inculparea, in urma cu cateva zile, a unui om de afaceri israelian, membru al Likud, pe nume David Appel, care tot prin 1998-1999 i-ar fi spus lui Gilad ca ar putea castiga "bani frumosi" daca tatal sau, pe atunci ministru de Externe, ar interveni pe langa autoritatile elene ca sa aprobe un proiect de constructie a unui complex turistic pe o insula greceasca (potrivit rechizitoriului, n-ar fi fost singurul caz in care Appel ar fi solicitat protectia lui Sharon in favoarea afacerilor sale imobiliare, celalalt avand in vedere dezvoltarea unui teren de langa Tel Aviv). Appel l-a angajat pe Gilad drept consultant pentru proiectul de pe insula greceasca, platindu-l pentru serviciile sale cu aproape 700.000 de dolari, desi Gilad n-avea nici o competenta in materie de industrie turistica si promitandu-i in total 3 milioane daca proiectul s-ar fi materializat (ulterior, Gilad a marturisit ca ar fi scos de pe Internet niste informatii pentru Appel despre piata turistica). Desi ulterior nici proiectul grecesc si nici cel de la Tel Aviv nu s-au materializat, banii au ramas dati, iar acum justitia israeliana l-a inculpat oficial pe Appel pentru dare de mita.

Dupa cum se observa, in ambele cazuri e vorba de niste fonduri controlate de fiii lui Ariel Sharon, care au sustinut intotdeauna, de-a lungul anchetei, ca tatal lor nu s-a preocupat niciodata de finantele familiei si de campania electorala si ca toate aceste treburi le-au revenit exclusiv lor, ba chiar ca in cele mai multe cazuri (inclusiv cele doua de mai sus) ei nici nu au discutat cu tatal lor asemenea chestiuni, iar acesta pur si simplu nu a stiut nimic despre banii respectivi. Ceea ce a schimbat insa lucrurile pe ultima suta de metri au fost o serie de casete video si audio, difuzate pe posturile israeliene incepand de luna trecuta, care prezinta discutii avute de Ariel, Omri si Gilad Sharon cu diversi oficiali ai Likud din 2000 incoace, despre sansele de a obtine niste finantari electorale din Europa si din SUA fara a da de banuit nici fiscului, nici politiei. Cel care a facut inregistrarile si le-a dat spre difuzare acum este David Spector, un fost consilier de campanie electorala al lui Sharon, actualmente retras in afaceri, unde conduce o firma de paza si protectie. Dezvaluirile acestui Spector au fost cele care au relansat scandalul din jurul premierului.

Cine vrea sa-l doboare pe "Buldozer"?

Sustinatorii lui Ariel Sharon spun ca inregistrarile sunt irelevante, pentru ca acolo se vorbeste despre o companie de fatada, numita "Pace pentru Ierusalim", care ar fi fost infiintata anume pentru a canaliza fonduri din strainatate in folosul finantarii blocului Likud - or, acea companie ar fi fost deja verificata de fisc si s-a constatat ca prin intermediul ei n-a intrat ilegal nici un ban in tara. Totusi, impactul in opinia publica al casetelor lui Spector poate fi destul de mare, fie si numai pentru faptul ca se poate presupune ca la un moment dat lui Sharon ii va deveni imposibil sa-si indeplineasca atributiile de premier, daca in fiecare zi va fi silit sa se lupte cu acuzatii de tot soiul. De ce a facut, asadar, Spector aceste dezvaluiri cu scop politic evident, intr-un moment oricum destul de delicat - dupa cum am vazut mai sus - pentru cariera politica a lui Sharon?

Unii comentatori spun ca fostul consilier al Likud actioneaza in solda adversarilor politici ai premierului - nu a celor din Partidul Muncii, ci chiar a celor din Likud, in speta a actualului ministru de Finante Benjamin Netanyahu, eternul rival al lui Sharon si cel despre care multi spun ca ii vaneaza de mult functia. Altii spun ca intamplarile de acum reprezinta nici mai mult, nici mai putin decat razbunarea unor mafioti care l-au sustinut financiar pe Sharon si partidul Likud, iar acum iti vad tradate sperantele ca Sharon va mentine o linie dura in politica fata de palestinieni. E aproape comic de aflat despre ce mafioti anume e vorba, dat fiind ca exista surse pe Internet care socotesc drept surse ilegale de finantare a Likudului aproape orice misca in materie de afacerist international cu convingeri cat de cat de dreapta si cu macar o ilegalitate dovedita la activ, de la americanul Marc Rich la fratii Cernoi din mafia rusa a aluminiului si de la reverendul Moon, seful Bisericii Unificarii, pana la Gary Winnick, seful firmei de telecomunicatii Global Crossing, ajunsa in faliment.

Unicul lucru de bun-simt care se poate spune despre astfel de finantari din strainatate (care, cum am vazut, n-au devenit ilegale decat din 1994) este ca ele se bazeaza pe admiratia sincera a unor milionari sau miliardari din strainatate, cu sau fara origine evreiasca, fata de personalitatea unor politicieni israelieni care si-au inceput cariera in armata. Cazul lui Cyril Kern nu e singular; la fel a procedat, de pilda, milionarul american Meshulam Rifkin, gratie caruia Sharon a putut sa-si cumpere ferma Shiqmim ("Sicomorul") din desertul Negev, una din cele mai mari ferme private din Israel, si la fel au procedat alti milionari straini cu fostul presedinte israelian Ezer Weitzman. Pentru unii din acesti milionari, care au emigrat din Israel acum cateva decenii, prietenia si calitatea de sponsor fata de figuri glorioase ale armatei israeliene inseamna nu numai o mandrie personala, ci o cale de a se revansa pentru faptul ca ei n-au luat parte direct la luptele pentru independenta sau pentru intregirea Israelului.

In ceea ce il priveste pe Ariel Sharon, el este poate cel mai indreptatit dintre toti fostii lideri militari israelieni la admiratia bogatasilor de aiurea. Pentru cauza israeliana, el este un erou, o legenda vie, artizanul victoriei finale din razboiul de Yom Kippur, din 1973, cand Israelul a fost atacat de egiptenii si de sirienii porniti sa-si ia inapoi Peninsula Sinai. Faptul ca este demonizat de arabi pentru faptul de a fi permis masacrul din 1982 din taberele de la Sabra si Chatila, in care militiile libaneze crestine au ucis, cu acordul tacit al israelienilor, peste 2.000 de palestinieni, nu e deloc de natura sa-i stirbeasca autoritatea. Acum, generalul are 75 de ani si unii zic ca a imbatranit si ca ar fi cazul sa lase locul altora mai tineri. Altii avertizeaza insa ca de la un luptator innascut ca el (porecla lui inca din tinerete a fost "Buldozerul') nu trebuie sa se astepte nimeni la capitulare si ca va mai trece inca multa vreme pana ce va lasa puterea din mana. Iar daca il va dobori ceva, nu vor fi in nici un caz niste casete video date pe post de un consilier oarecare.
crenguta.nicolae@zf.ro