Franta - Italia a fost o finala plina de caracter

Cu exceptia presei italiene, Franz Beckenbauer a fost unul dintre putinii, daca nu cumva chiar singurul, care s-a aratat entuziasmat de calificarea Italiei in finala Euro 2000. Kaiser Franz a refuzat sa infiereze fotbalul eminamente defensiv al peninsularilor si a apreciat lectia de caracter pe care acestia o servisera Batranului Continent in semifinala cu Olanda, cand Albertini et comp., ramasi de timpuriu in inferioritate numerica, s-au batut pana la ultima picatura de energie pentru o cauza ce parea de la bun inceput pierduta. Germanul incheia atunci prin a recunoaste ca "Franta este marea favorita a finalei, dar, cine stie, poate ca azzurri ne vor oferi o noua proba de caracter".

Previziunile Kaiserului s-au adeverit intru totul duminica seara, iar treaba cu caracterul se poate extinde asupra ambelor finaliste. Italia merita chiar un premiu in acest sens, pentru ca, intaia data in acest turneu, a acceptat sa renunte la stilul sau colturos pentru a onora fotbalul, dupa cum a declarat selectionerul Dino Zoff. A reusit de multe ori sa se ridice chiar deasupra adversarului si, pe ansamblu, a fost mai aproape de victorie. Din pacate pentru ea, la 1-0 (gol Delvecchio), Del Piero si-a batut joc de doua ocazii ce o puteau scuti de tragedia care s-a produs intr-un final demn de un scenariu science fiction. Parca preluand stafeta, din momentul in care s-a vazut condusa pe tabela de marcaj a venit randul Frantei sa dea o proba de caracter. Proba pe care a trecut-o cu 10, in stilul lui Manchester United in ultimul act de acum un an al Ligii Campionilor. Ca si Manchester, si-a adjudecat trofeul abia in prelungiri. Ca si atunci, lovitura de gratie au dat-o doua rezerve. In mai 1999 se numeau Sheringham si Solskjaer, duminica au fost Wiltord si Trezeguet.

A fost pentru prima oara la acest Euro cand Franta a demonstrat ca are un colectiv valoros, de viitor si ca se poate descurca chiar in conditiile in care steaua lui Zidane nu straluceste la intensitate maxima. Pentru ca, trebuie sa fim de acord, Zizou a fost la Rotterdam mult sub standardul cu care ne-a obisnuit. Aici este si meritul Italiei. Orgoliul si ambitia maestrilor jocului defensiv de a arata lumii intregi ca stiu sa-l anihileze pe cel mai valoros fotbalist al competitiei fara a-i asigura o paza speciala.

S-a spus, si nu o data, ca Italia a fost cea mai norocoasa echipa a turneului final. Impresie accentuata mai ales de modul cum a reusit sa-i sufle Olandei locul in finala. Duminica, insa, Zeita Fortuna a trecut cu arme si bagaje in tabara reprezentantei fidele a spectacolului pur, poate pentru ca era nedrept ca tocmai cel mai ofensiv turneu final al ultimului deceniu sa revina unei partizane a jocului defensiv. Doar 90 de minute de fotbal adevarat nu i-au fost de ajuns Squadrei Azzurra pentru a o intoarce din drum.