La mine acasa n-o sa se intample ca in Romania

Daca ne luam dupa estimarile investitorilor care pariaza la bursa electronica TradeSports.com pe inlaturarea lui Saddam Hussein, liderul de la Bagdad va fi inca la putere la sfarsitul lunii martie. Pretul unui contract pentru luna martie, care a ajuns marti la 2,80 dolari, de la 7 dolari vinerea trecuta, denota ca investitorii mizeaza intr-o proportie de numai 28% pe caderea de la putere a lui Saddam pana la sfarsitul lunii. Mecanismul e simplu: contractele futures pe soarta lui Saddam, al caror pret poate fluctua intre zero si 10 dolari, au scadente in ultima zi a lunilor martie, aprilie, mai si iunie; daca un investitor a cumparat 100 de contracte pe martie la 2,80 dolari bucata si Saddam cade pana la 31 martie, va incasa diferenta, adica 720 dolari; daca Saddam nu cade, pariorul pierde cei 280 de dolari investiti. Deocamdata, contractele pentru aprilie se tranzactionau marti la 8,50 dolari, in scadere fata de 9,30 dolari vinerea trecuta, adica a doua zi dupa inceperea razboiului.
E greu de crezut insa ca s-ar incumeta cineva sa faca pariuri pe un subiect mult mai delicat decat ramanerea sau caderea de la putere a lui Saddam in urmatoarele luni: soarta banilor dictatorului irakian, fie ei cash si ascunsi prin subteranele palatelor prezidentiale, fie depozitati in banci din strainatate. Subiect intens discutat in comunitatea internationala inca din vremea primului razboi din Golf, averea lui Saddam - intelegand prin aceasta tot ceea ce, in calitate de sef al statului, dictatorul administreaza in nume personal sau in numele poporului irakian - a intrat din nou in atentia Vestului odata cu declansarea actualului razboi.
Autoritatile americane au solicitat acum cateva zile bancilor din intreaga lume sa verse in contul Rezervei Federale toti banii din conturile deschise de institutii irakiene - mult mai multe decat conturile inghetate in 1990 ca efect al sanctiunilor ONU. Scopul strangerii banilor este, intr-o prima faza, a-l impiedica pe Saddam sa faca uz de ei in contextul razboiului (circula deja stiri dupa care liderul irakian ar fi promis bani nu numai militarilor sai care se remarca prin vitejie in razboi, dar si familiilor de palestinieni sau altor arabi care lupta impotriva americanilor). In a doua faza, scopul e de a folosi banii la reconstructia Irakului si pentru acoperirea costurilor razboiului pentru partea americana.
Pare, deocamdata, imposibil de estimat averea lui Saddam; revista Forbes apreciaza ca valoarea ei se situeaza undeva intre 2 si 7 miliarde de dolari - mult sub nivelul dinainte de primul razboi din Golf, de 20 miliarde, dar suficient pentru a intretine sperante si orgolii de tot felul. Deocamdata, banii din bancile americane blocati in 1990 (circa 1,7 miliarde de dolari) banii au inceput sa fie confiscati de catre Trezoreria SUA, cu perspectiva de a fi transferati guvernului american.
Mai greu e insa cu recuperarea fondurilor din alte tari, estimate la circa 600 milioane de dolari, din care doua treimi sunt detinute de Marea Britanie, iar restul de 11 alte tari, intre care Bahamas, Insulele Cayman, Japonia, Arabia Saudita si Liban. Washingtonul s-a prevalat in solicitarea sa catre bancile straine de USA Patriot Act, document adoptat imediat dupa 11 septembrie 2001 ca baza de actiune impotriva surselor de finantare a teroristilor si care cere oricarei institutii financiare care face afaceri in sau cu SUA sa raporteze americanilor orice tranzactie sau activ care implica persoane sau grupuri acuzate de SUA de activitati teroriste. Pana acum insa, si Marea Britanie, si Rusia, si Olanda au refuzat sa dea curs solicitarii Statelor Unite, iar Elvetia a anuntat ca, desi nu crede ca Saddam si-ar fi ascuns banii in conturi elvetiene, nu se poate atinge de cele peste 360 milioane de dolari reprezentand conturi irakiene inghetate in bancile din tara decat daca va exista o rezolutie in acest sens a Consiliului de Securitate al ONU.

Adversarii nostri l-au sprijinit pe Saddam
Povestea conturilor lui Saddam incepe insa mai demult. Imediat dupa razboiul din Golf din 1991, guvernul kuweitian a angajat o agentie americana de investigatori financiari, Kroll Associates, ca sa dea de urma banilor liderului de la Bagdad, cu scopul de a stabili sursa de unde ar fi urmat sa ceara daune de razboi. Investigatorii au vorbit atunci de cel putin 10 miliarde de dolari in conturi din banci straine, apoi diverse investitii in companii occidentale, printre care concernul auto german Daimler-Benz, grupul industrial francez Matra si grupul Hachette, editor al publicatiilor Elle sau Car's Driver (aici, participatia lui Saddam de 8,4% din capital ar fi reprezentat 90 milioane de dolari); in cele din urma, o serie de active puse la adapost in paradisuri fiscale. Dupa Kroll, o parte din fonduri ar fi fost administrate de familia lui Saddam Hussein, prin intermediul fratelui vitreg al dictatorului, Barzan Ibrahim al-Tikriti (care a fost o lunga perioada ambasador al Irakului pe lnga Natiunile Unite), iar cam a zecea parte din total ar fi fost bani personali ai lui Saddam.
Raportul celor de la Kroll a devenit de atunci baza aproape mecanica a oricarei discutii despre averea lui Saddam. Si azi, la peste un deceniu de la publicarea lui, ziarele occidentale citeaza datele de acolo ca si cum ar fi de cea mai mare actualitate - ceea ce demonstreaza lipsa de informatii mai noi oferite presei, compensata insa din plin de speculatii emise aproape de oricine vrea sa participe la o disputa politica in SUA, in Occident sau intre SUA si vreun stat occidental. Orice critica un presedinte sau un partid care a fost la un moment dat la putere in aceste tari n-are decat sa arunce pe piata informatii despre contracte pe care obiectul criticilor respective le-ar fi incheiat cu Saddam.
E explicabil, deci, ca in ziarele americane apar cu predilectie articole despre implicarea in inarmarea Irakului a germanilor, a rusilor sau a francezilor (actualul presedinte Jacques Chirac, care i-a vandut reactoare nucleare si avioane Mirage lui Saddam), dupa cum e explicabil de ce pacifistii din toate tarile sau opozantii politici ai actualului presedinte american vorbesc mai ales despre sprijinul financiar si politic pe care CIA, FBI sau diversi oficiali americani (de pilda, actualul ministru al apararii, Donald Rumsfeld) l-au acordat lui Saddam Hussein la ineputul anilor '80 ca sa contracareze fundamentalismul iranian - cam la fel cum odinioara l-au sprijinit pe Usama Bin Laden in lupta impotriva ocupatiei sovietice din Afganistan.
Mai departe in timp, asa cum nu se cunoaste nici cuantumul exact al averii si nici formele ei de plasament, nu se cunoaste exact nici modul cum Saddam Hussein si-a acumulat averea in timp. Singurul punct comun in cea mai mare parte a documentarelor despre biografia sefului de la Bagdad este afirmatia ca o mare parte din averea acestuia isi are originea intr-o decizie secreta din 1972 a partidului Baas, al carui membru era Saddam, de a pune deoparte 5% din veniturile obtinute de stat din vanzarea de petrol intr-un cont "pentru situatii exceptionale". La acea vreme, Saddam era una din cele trei persoane care stiau de existenta contului; in 1979, cand a venit la putere, ramasese singurul cunoscator, intrucat ceilalti doi nu mai erau in viata (dupa unele surse, Saddam i-ar fi suprimat cu buna stiinta pentru a ramane singurul administrator al banilor).
O teorie mai ciudata ofera, in schimb, niste surse israeliene care sustin ca nucleul averii lui Saddam l-a constituit un acord din 1978 incheiat de sahul Iranului cu cativa oficiali irakieni, privind depozitarea in bancile irakiene a aproape un miliard de dolari, reprezentand acea parte din considerabila avere a sahului ramasa neblocata inca de adeptii ayatollahului Khomeini (care aveau sa-l rastoarne in curand de la putere). Irakul era inca de pe atunci un stat inamic al Iranului, dar ideea sahului ar fi fost ca bancile irakiene ar fi fost cel mai sigur adapost, fiind ultimul loc unde ar fi avut acces adeptii lui Khomeini. Bancherilor irakieni li s-ar fi oferit un comision de 1,5% din suma pentru acceptarea contractului; odata ce Saddam a ajuns sef al statului un an mai tarziu, ar fi schimbat insa regulile jocului si ar fi transferat banii in conturi irakiene din Elvetia, apoi in conturi din alte tari. Cand sahul, emigrat apoi in Occident, a cerut ajutorul SUA pentru recuperarea banilor, americanii nu l-ar mai fi ascultat, fiindca Saddam era aliatul lor in lupta cu fundamentalismul islamist reprezentat de Khomeini.

Lubrifiantul politic al Golfului
Ceva mai precise par, in schimb, estimarile veniturilor incasate de regimul irakian in ultimul deceniu prin incalcarea sanctiunilor comerciale impuse de ONU; aici, majoritatea analistilor pornesc de la premisa ca aceste venituri au intrat direct in buzunarele lui Saddam si ale familiei sale si ca doar o parte din ele au fost folosite apoi pentru inarmare si reconstructia infrastructurii dupa razboiul din 1991.
Coalitia pentru Justitie Internationala (CIJ), o organizatie neguvernamentala cu sediul la Washington, a publicat in octombrie 2002 un studiu amanuntit despre modurile in care Saddam Hussein si familia lui au reusit sa castige bani, in ciuda sanctiunilor ONU, in deceniul urmator primului razboi din Golf. Potrivit acestui studiu, de la inceputul programului ONU "petrol contra hrana", in 1997, pana in 2001, Irakul a obtinut din comertul cu petrol bunuri de uz civil in valoare de 6 miliarde de dolari anual. In afara de acest program insa, dictatorul irakian ar fi reusit sa castige circa 2 miliarde de dolari anual - pe de o parte din comisioanele ilegale percepute comerciantilor cu care a incheiat contracte de livrare a petrolului in cadrul programului ONU, pe de alta parte din contrabanda cu petrol si cu alte marfuri.
Cotidianul The Wall Street Journal, la randul sau, a publicat in luna mai anul trecut rezultatele mai multor investigatii care conchid, pe baza unor surse ale ONU si ale Departamentului de Stat al SUA, ca Irakul a ajuns sa incaseze ilegal din comertul cu petrol 2,5 miliarde de dolari pe an. Separat de contrabanda, autoritatile de la Bagdad ar fi aplicat, incepand din 2000, suprataxe ilegale de 5 pana la 70 de centi pe fiecare baril de petrol livrat in cadrul programului "petrol contra hrana", care ar fi insumat aproape 300 milioane de dolari din decembrie 2000 pana in august 2001, cand mecanismul de stabilire a preturilor a fost schimbat de ONU, in incercarea de a contracara sistemul suprataxelor. Platitorii acestor sume n-ar fi fost companiile petroliere americane, cele mai importante beneficiare finale ale petrolului, ci intermediarii, majoritatea intreprinzatori rusi sau firme de comert din tarile occidentale.

Petrol contra comisioane
Uneori, cererea de bani ar fi fost mult mai directa: saptamanalul Newsweek relateaza, de pilda, ca anul trecut, omul de afaceri Gazi Lugev s-a plans la ONU ca oficialii irakieni i-au cerut sa verse 60.000 de dolari drept comision, intr-un cont la Banca Nationala a Iordaniei, in schimbul unui contract de revanzare a petrolului irakian in cadrul programului "petrol contra hrana". Lui Lugev i s-a spus ca orice om de afaceri care intra in programul ONU trebuie sa constituie astfel de depozite la banci, fiindca "asa e regula". Nu e de mirare ca bancile din Iordania au intrat sub incidenta investigatorilor americani aflati in cautarea conturilor ascunse ale dictatorului irakian.
Investigatiile nu s-au oprit la comersul cu petrol; WSJ sustine ca incepand din 1995, fiul cel mare al lui Saddam Hussein, Udai, a incasat anual circa 10 milioane de dolari ca "taxe" din vanzarile legale si ilegale de tigari importate. Uniunea Europeana a acuzat, de altfel, fosta divizie internationala a RJR Nabisco, preluata ulterior de Japan Tobacco, de livrari ilegale de tigari catre Irak, via Turcia si Cipru, in perioada 1990-2002; desi reprezentantii companiei au negat acuzatia, atat UE, cat si procurori federali americani au considerat credibile marturiile unor intermediari, comercianti de tigari din Orientul Mijlociu, care declarasera ca livrarile catre Irak s-au facut "cu binecuvantarea" RJR, respectiv a Japan Tobacco.
In privinta strict a contrabandei cu petrol, raportul CJI sustine ca ar fi existat numeroase rute prin care Irakul a continuat sa exporte petrol, in afara cantitatilor permise in cadrul programului Natiunilor Unite "petrol contra hrana": cu camionul spre Turcia, Iordania, Siria si Iran; cu barjele prin apele teriotirale ale Iranului si ale Kuweitului; prin supraincarcarea peste limitele admise a vaselor petroliere autorizate de ONU sa faca livrari pornind exclusiv din port Mina al-Bakr; in fine, mai recent, prin conducte petroliere si apoi pe calea ferata catre Liban si Siria. Folosirea acestor rute ar fi insemnat ca Irakul a incasat direct banii pe petrol, adica in numerar sau prin barter, ocolind astfel contul legal deschis de ONU la Banque Nationale de Paris si destinat anume veniturilor obtinute in cadrul programului "petrol contra hrana".
Unele surse israeliene sustin ca nici SUA, nici Marea Britanie nu protesteaza fata de tarile care mentin relatii comerciale ilicite cu Irakul, pentru ca statele Golfului sunt aliatii americanilor si ai britanicilor si nu exista nici un motiv ca echilibrul de forte din zona sa se rupa. Mai mult, conform acelorasi surse, contrabanda cu petrol, tigari, aparate electronice si alte produse interzise de ONU ajuta si unitatii statului irakian; "Asia", compania controlata de Saddam prin care se deruleaza in special comertul ilegal din interiorul tarii cu bunuri furnizate de ONU (hrana pentru copii, medicamente), are o filiala intr-unul din orasele controlate de separatistii kurzi din nordul tarii.

In fine, palatele
Singura incheiere posibila a unui articol in care e vorba mai ales de necunoscute si abstractii ramane referirea la celebrele palate ale lui Saddam Hussein, considerate de Occident drept dovada de netagaduit a faptului ca dictatorul dispune de sume suficient de mari incat sa-si realizeze delirul de grandoare care il indeamna sa reconstituie cu orice pret stralucirea Mesopotamiei si maretia califilor. Si merita inca sa se vorbeasca despre ele, sau macar despre cele care n-au cazut sub bombardamentele americane.
In cei peste 20 de ani de cand e la putere, Saddam a reconstruit, pe de o parte, cladiri antice (Palatul Abbasizilor, de pilda, din Bagdad, construit in secolul al optulea), iar pe de alta parte a ridicat numeroase palate noi, atat in capitala, cat si in alte orase ale tarii, inclusiv localitatea sa de bastina, Tikrit. Serviciile de informatii americane estimeaza costul total al lucrarilor la circa 2 miliarde de dolari, suma care nu ia in considerare costul decoratiunilor si al mobilierului.
Mai greu e cu numaratul celor 100 de palate: unele surse spun ca 40 de palate au fost construite inainte de razboiul din 1991, iar 48 in ultimul deceniu, in timp ce altele spun ca inainte de 1991 nu existau decat 19. Variatiile au drept cauza modul cum fiecare sursa intelege termenul de "palat": unii iau in considerare complexele rezidentiale ca intreg, in timp ce altii se refera la fiecare constructie. In plus, nici destinatia palatelor nu e aceeasi in toate cazurile: Palatul Republicii din Bagdad, de exemplu, cuprinde peste 700 de cladiri, printre care vile, depozite, garaje, cladiri militare, ba chiar (sustin unii) sali de tortura si inchisori; Saddamiat al-Tharthar, din vestul tarii, in schimb, e un fel de sat de vacanta, cu stadioane, parc de distractii, spitale, parcuri, plus 625 de case pentru "nomenklatura" irakiana.
Putinii arhitecti irakieni care au fugit in strainatate povestesc de arteziene si jocuri de apa, cantitati imense de aur, folosit pana si la instalatiile sanitare, de candelabre de cristal, de usi solide din lemn de tek, de ziduri din marmura si alabastru (in treacat fie zis, o parte din materialele de constructii ar fi fost procurate de la ruinele palatelor din epoca babiloniana, din cauza sanctiunilor ONU care interziceau, intre altele, importul de marmura, alabastru si de pompe electrice pentru fantani arteziene).
Cum vor fi folosite aceste palate (sau cate vor mai ramane din ele) dupa ce Saddam va fi fost inlaturat de la putere? Daca goana dupa banii lui Saddam va fi lunga si probabil nu atat de fructuoasa pe cat se spera, palatele vor constitui insa o prada de razboi valoroasa pentru cine va urma la conducerea tarii. Ne putem inchipui, prin urmare, ce va deveni un palat sau altul: muzeu de-o zi pentru popor, apoi sediu de parlament sau de conferinte internationale si, din cand in cand, local bun de inchiriat pentru nuntile si botezurile noilor imbogatiti de atunci. Fiindca, in fond, toata povestea palatelor seamana mult prea bine cu cea a Casei Poporului, asa cum povestea lui Saddam ca dictator seamana mult cu cea a lui Ceausescu.
Le Nouvel Observateur relateaza ca intr-o zi, Saddam le-a aratat apropiatilor sai o caseta video cu executia filmata a dictatorului roman si a conchis: "Aici n-o sa se intample niciodata ca in Romania!" Oare pana unde va merge, totusi, asemanarea? Intorcandu-ne la tema noastra, n-avem decat sa observam ca nu s-au gasit nici pana acum conturile lui Ceausescu din strainatate. E drept insa ca nu americanii au eliberat Romania, pentru ca apoi sa aiba nevoie sa recupereze banii dictatorului din bancile elvetiene.
crenguta.nicolae@zf.ro