Stai in banca ta, altfel o declaram insolvabila

"Daca in 1994 ai cumparat un apartament si de atunci preturile au crescut si aplici legislatia de azi la ceea ce s-a intamplat atunci, atunci oricine poate fi acuzat de frauda. Ei se folosesc de neclaritatea legislatiei de atunci ca sa fabrice acuzatii.
Nu conteaza daca ai cumparat un apartament sau o companie, ce conteaza e daca gasesc motive sa faca presiuni asupra ta. Si daca pentru mine a fost nevoie de un general ca sa ma cheme la audieri, pentru un om obisnuit va fi de ajuns si un locotenent". E declaratia lui Mihail Hodorkovski, seful companiei Iukos, omul a carui figura incordata sau visatoare apare aproape zilnic in ziare, de la inceputul lunii incoace. Dar nu e vorba in cele de mai jos despre arestarile si anchetele de la Iukos; despre ele se poate citi zilnic in aceleasi ziare. Pentru cine a obosit incercand sa priceapa firul evenimentelor de la Moscova, n-ar strica un moment de relaxare si de retrospectiva: poate lucrurile sunt mai usor de inteles daca ne intoarcem un pic la perioada la care se refera Hodorkovski.
Dupa cum se stie, Mihail Hodorkovski, Platon Lebedev si altii ca ei sunt cunoscuti sub termenul de oligarhi, fiindca ei compun mica elita a intreprinzatorilor care au reusit sa capete controlul asupra fostelor societati detinute de statul sovietic, sa le transforme in companii profitabile si, in unele cazuri, sa impuna standarde occidentale in activitatea acestora.
Progresul de imagine pe care l-au reusit e fantastic: prin 1995-1996, presa occidentala ii considera pe cei mai multi niste spalatori de bani si aproape niste mafioti; acum, pentru aceeasi presa, ei apar drept creatori de valoare, aparatori ai proprietatii private si ai economiei capitaliste.
Mare parte a societatii rusesti, mai putin sensibila la ideea ca miliardarul nu trebuie intrebat cum si-a facut primul milion, a ramas si acum la convingerea ca sunt cu totii niste hoti si ca ar trebui expropriati. Pentru rusul de rand, concentrarea economica pe care au realizat-o oligarhii atat de repede in anii '90 a fost monstruoasa. In 1996, cele mai mari opt grupuri financiar-industriale (FIG-uri) fondate de oligarhi controlau 25-30% din PIB; in 1998, in Rusia erau in jur de 80 de FIG-uri, care includeau cam o mie de companii industriale si o suta de banci.
Cel mai adanc motiv de frustrare pentru rusul de rand e insa faptul ca oligarhii cu pricina, mai toti iesiti din randul fostei nomenklaturi sovietice sau finantati de structurile Partidului Comunist, nu s-au despartit de structurile puterii dupa dezmembrarea URSS. Mai toate FIG-urile care se respectau au avut cam aceeasi structura: o banca, o retea de participatii in industrie, servicii si media, un aparat propriu de securitate si unul sau mai multi patroni la Kremlin si in guvern. Unele aveau propria retea de interese in regiunile Rusiei sau in orasele mari. Relatiile dintre FIG-uri erau complicate si de faptul ca, desi unele puteau avea aceiasi patroni politici, concurau crancen intre ele pentru cumpararea unei societati, sau invers, unele aveau patroni politici rivali, dar se aliau pentru a obtine controlul asupra unei societati. Peste toate aceste rivalitati si aliante, arbitrul era presedintele Boris Eltin, care a incercat mereu sa impiedice ca un grup sau altul sa capete prea multa putere in dauna celorlalte.
Din 1996 insa, in al doilea mandat prezidential al sau, Eltin n-a mai reusit sa mentina echilibrul de forte; familia lui, in special fiicele, au capatat un cuvant tot mai greu in politica, iar oligarhii s-au polarizat. Cel mai influent dintre ei, Boris Berezovski, a fost si cel mai apropiat prieten al fiicei lui Eltin, Tatiana, ceea ce explica de ce el a fost singurul oligarh inclus in grupul de apropiati ai Kremlinului cunoscut sub porecla de "Familia". Pe de alta parte, oligarhii care finantasera campania de realegere a lui Eltin ca presedinte au inceput sa pretinda acum recompense de la stat - facilitati fiscale, facilitati la preluarea unor companii si chiar functii in administratie, in dauna oamenilor de afaceri cu alte simpatii politice.
Dependenta oligarhilor fata de sustinerea statului s-a vazut insa cel mai clar o data cu criza financiara din august 1998, in urma careia majoritatea si-au pierdut mult si din avere, si din influenta. Peisajul s-a schimbat, iar momentul de apogeu din 1997, primul an cand revista Forbes bifase pe lista miliardarilor sai cativa oligarhi rusi, a trecut ca si cand n-ar fi fost.

Crima si pedeapsa, ambele organizate
Ce s-a intamplat insa cu oligarhii anului 1997? Pe unii i-a ruinat criza financiara, pe altii i-a pierdut orgoliul de a crede ca e la fel de usor sa-l infrunte sau sa-l influenteze si pe noul presedinte Putin cum le fusese cu Eltin. Vladimir Vinogradov, seful Inkombank, a fost inlaturat din afaceri de partenerii sai, iar in 1999 Inkombank, unde avea 8% din actiuni, a fost declarata insolvabila. Grupul bancar SBS-Agro, condus de Aleksandr Smolenski, a dat si el faliment, iar autoritatile au deschis ancheta asupra unor posibile fraude ale lui Smolenski.
Boris Berezovski a fost inlaturat in 1999 din functia de secretar executiv al Comunitatii Statelor Independente, apoi acuzat de operatiuni de spalare de bani in care a implicat fonduri ale companiei aeriene Aeroflot, de pagubirea firmei de autovehicule Avtovaz si de sponsorizare a unor grupari cecene rebele, in virtutea faptului ca, la fel ca si alti magnati rusi, ar fi facut bani din afaceri cu petrol in Cecenia (in treacat fie spus, chiar si atentatul din 5 iulie 2003 de la aerodromul Tusino din Moscova a fost pus pe seama unor teroristi finantati de oligarhi in general si de Berezovski in special). Ca sa scape de arestare, a fugit in 2000 in Anglia, de unde si acum autoritatile de la Moscova incearca sa-i obtina extradarea.
Vladimir Gusinski a fost si el nevoit sa fuga din tara, ca sa scape de bratul legii, iar acum e in Israel, dupa ce a facut obiectul mai multor incercari de extradare din partea Moscovei. La fel ca si Berezovski, s-a declarat o victima a persecutiilor politice initiate de Kremlin, in speta de Vladimir Putin. In 2001, banca Most, iesita din criza cu datorii de cateva sute de milioane de dolari, a fost declarata in stare de faliment, apoi inchisa. Pe de alta parte, in 2000, autoritatile au determinat punerea sa sub arest si preluarea de catre compania de stat Gazprom a actiunilor Media Most, divizia de media a grupului lui Gusinski, in contul datoriei pe care acesta o avea la Gazprom, pentru ca astfel oligarhul sa piarda controlul asupra televiziunii NTV si a postului de radio Eho Moskvi, cunoscute pentru atitudinea lor critica fata de Kremlin. In 2001, o curte de arbitraj din Moscova a ordonat lichidarea Media Most.
Vladimir Potanin, in schimb, a reusit sa-si conserve pozitia; in timpul crizei, a transferat mare parte din fondurile bancii sale, Oneksimbank, care si-a pierdut atunci licenta de functionare, intr-o banca "sanatoasa" detinuta tot de el, Rosbank. La fel s-a intamplat si cu Mihail Hodorkovski, care a transferat fondurile bancii Menatep in filiala sa din Sankt-Petersburg. Cat despre Mihail Fridman si Piotr Aven, patronii grupului Alfa, au depasit si ei criza cu bine, in primul rand pentru ca banca Alfa, nucleul grupului, a fost mult mai putin dependenta de administrarea unor fonduri de la buget decat celelalte banci comerciale.
Mai departe, nici unul dintre acestia n-a avut decat probleme trecatoare cu organele de urmarire penala, fiindca nici unul nu a incercat vreo intruziune in politica Kremlinului. Ei au respectat (cu exceptia recenta - si prompt sanctionata - a lui Hodorkovski) faimosul pact incheiat cu Putin atunci cand acesta a devenit presedinte: nu se va atinge de oligarhi daca isi vad de treaba lor si nu se amesteca in treburile statului.In fine, o situatie distincta au avut-o petrolistii - cei doi oligarhi mai in varsta, care n-au facut parte din grupul bancherilor: Rem Viahirev de la Gazprom si Vaghit Alekperov de la Lukoil. Importanta companiilor lor in economie i-a ferit de socul crizei din 1998 si le-a permis sa-si mentina in mod natural, fara ostentatie, influenta in politica. Totusi, in 2001, Rem Viahirev a fost inlocuit de la conducerea Gazprom, fiindca s-a opus intentiilor presedintelui Putin de a restructura compania.

Fiecare cu Familia lui
Daca unii din vechii magnati au disparut de pe scena publica, iar altii s-au retras in limitele stricte ale afacerilor lor, au aparut in schimb alti pretendenti la titlul de oligarh. In clasamentul Forbes al miliardarilor, anul acesta figureaza nu mai putin de 17 rusi.
O privire asupra topului denota ca au trecut vremurile unde un singur om controla toata avutia unei companii, dat fiind ca unii din ei sunt grupati in jurul unei singure companii unde sunt actionari: Mihail Hodorkovski, Leonid Nevzlin, Platon Lebedev, Mihail Brudno, Vladimir Dubov si Vasili Sahnovski sunt actionari ai grupului Menatep; Roman Abramovici si Evgheni Svidler - la Sibneft; Oleg Deripaska si Roman Abramovici - la Ruski Alumini; Vladimir Potanin si Mihail Prohorov - la Norilsk Nickel. Si tot in 2003, pentru prima oara, intre miliardarii rusi apar cativa care nu s-au mai imbogatit doar de pe urma petrolului, a gazelor si a metalelor, ci si din companii noi de servicii: Vladimir Evtusenkov are actiuni la MTS, cel mai important operator de telefonie celulara din Rusia, iar Mihail Fridman are actiuni la Vimpelcom, al doilea in ierarhie dupa MTS.
Analistii au mai vazut si o alta tendinta a ultimilor ani. In deceniul trecut, "Familia" de pe langa Kremlin intelegea sa-si exercite influenta controlandu-i si supraveghindu-i pe oligarhi; acum, chiar membrii ei devin oameni de afaceri. Unul dintre ei e chiar arhitectul reformelor din primii ani de dupa prabusirea URSS, Anatoli Ciubais, fost viceprim-ministru si seful Comitetului Proprietatii de Stat; la sfarsitul anilor '90, Ciubais a lasat politica si a ajuns el insusi oligarh, ca sef al Sistemului Energetic Unificat, monopolul de stat in domeniul energiei. Altul e Roman Abramovici, prieten al aceleiasi fiice a lui Eltin, Tatiana, si partener de afaceri al lui Boris Berezovski, care practic i-a lasat mostenire lui Abramovici compania petroliera Sibneft.
Abramovici insa demonstreaza ca se poate parcurge si drumul invers, de la afaceri spre politica: ca sa scape de spectrul asocierii cu Berezovski si de amenintarea arestarii pentru propriile nereguli in afaceri, a urmarit si a obtinut functia de guvernator al regiunii autonome Ciukotka, o zona saraca din tundra siberiana, unde a facut cu banii lui nenumarate investitii pentru oamenii de acolo, ajungand sa fie privit ca un adevarat salvator al neamului ciuks.In ceea ce priveste raporturile magnatilor actuali cu politicul, unii analisti au sustinut ca puterea lor in ansamblu s-a redus mult fata de anii '90, fiindca daca atunci politicienii cautau sprijinul oligarhilor, acum oligarhii cauta sprijinul politicienilor si incearca sa-si demonstreze loialitatea fata de stat. Lucrurile nu sunt insa atat de transant impartite; in fond, de la bun inceput, statul i-a creat pe oligarhi si sistemul lor in asa fel incat sa se asigure ca acestia nu-si vor obtine niciodata independenta completa fata de politic si ca nu vor ajunge sa fie un centru alternativ de putere. Si in Rusia deceniului trecut, si in Rusia de azi, afacerile au depins si depind nu atat de lege, cat de vointa autoritatilor (un comentator a rezumat cu formula "ce e bun pentru Putin e bun si pentru business").
Mai mult, sunt publicatii care afirma ca si Vladimir Putin are o "familie" de prieteni oligarhi, cunostinte vechi de la Sankt-Petersburg: Vladimir Kogan, presedinte al consiliului de supraveghere al bancii Promstroibank, Leonid Reiman, fondator al companiei de telefonie mobila Telekominvest si ministru al Comunicatiilor, sau Valeri Iasin, seful companiei de telecomunicatii Sviazinvest si presedinte al Telekominvest.

In atentia pasionatilor de scenarii
Urmand logica eternei subordonari a oligarhilor fata de stat, teoriile care au explicat recenta campanie de arestari si anchete impotriva Iukos s-au resemnat sa gloseze pe marginea infruntarilor dintre taberele implicate in lupta pentru succesiunea la Kremlin, dupa viitoarele alegeri. Cei mai multi spun ca e vorba de un avertisment preelectoral fata de oligarhii care si-au luat nasul la purtare si finanteaza partide ostile Kremlinului. Altii sustin ca e o strategie a lui Vladimir Putin de a-si castiga sprijinul electoratului prin campanii justitiare de expropriere a oligarhilor.
Altii iau in calcul dorinta categoriei de functionari si lefegii la stat cunoscuti generic sub numele de "siloviki" (cei cu functii in armata, servicii secrete, politie si procuratura) de a pune mana pe bogatia oligarhilor, care le-au luat-o inainte in anii ‘90 si s-au instapanit mai iute decat ei pe averea statului. Iar altii vorbesc despre santaj, exercitat de diversele factiuni care concureaza pentru influenta pe langa Vladimir Putin, cu scopul de a stoarce bani de la oligarhi pentru campania electorala. (Asa s-a si intamplat acum cativa ani cu Vladimir Potanin, care s-a vazut nevoit sa plateasca 140 de milioane de dolari pentru a nu fi acuzat ca a devenit actionar la Norilsk Nickel pentru o suma sub valoarea de piata a companiei).
Nici unul din adeptii acestor teorii nu crede ca lucrurile se vor sfarsi cu bine, chiar daca pana la urma nu va avea loc nici o nationalizare si nimeni nu va fi condamnat la inchisoare. Faptul ca autoritatile practica in continuare intimidarea magnatilor denota, pentru analistii respectivi, ca Rusia e departe de normalizarea relatiei intre stat si oamenii de afaceri. Iar concluzia lor e clara: cand "siloviki" se lupta cu oligarhii, de castigat nu vor castiga la urne nici unii, nici altii, ci comunistii.
Unii comentatori insa depasesc sfera discutiilor exclusiv politice si apreciaza ca actualul conflict este, totusi, de alta esenta decat cele de pe vremea lui Berezovski si Gusinski. Motivul e ca intre timp lumea magnatilor s-a deschis, din toate punctele de vedere, spre Occident: companiile lor au directori, actionari si auditori straini, cumpara, fuzioneaza sau lucreaza impreuna cu companii straine, oligarhii insisi si-au facut prieteni in mediul marilor afaceri din America si in Europa. Valoarea pe care o creeaza companiile lor nu mai vine de la stat, ci de la investitori, astfel incat puterea noilor corporatii moderne incepe sa ameninte autoritatea statului. Impactul acestei evolutii ar fi acum vizibil in faptul ca anuntata fuziune a Iukos cu Sibneft (sau, mai rau, vanzarea Iukos catre o companie americana, ExxonMobil sau Chevron-Texaco) a nelinistit autoritatile si le-a determinat sa ia masuri impotriva lui Hodorkovski si a apropiatilor sai.
Asa s-ar explica si declaratia nervoasa a sefului Curtii de Conturi, conform careia Roman Abramovici nu ar fi trebuit sa cheltuiasca banii pe clubul englez de fotbal Chelsea, ci sa-si plateasca mai bine taxele si sa investeasca in economia ruseasca. Si la fel s-ar explica si de ce actiunea impotriva Iukos a fost precedata de difuzarea unui raport intocmit de Centrul pentru Securitate Nationala, unde se sustinea ca oligarhii pregatesc un complot impotriva lui Putin. Raportul sustinea ca magnatii, nemultumiti de planurile presedintelui in materie de schimbare a legislatiei economice, s-ar pregati sa impuna un nou prim-ministru apropiat intereselor lor si sa schimbe Constitutia, astfel incat prerogativele presedintelui sa fie reduse, iar cele ale prim-ministrului sa fie extinse.
Cei ce considera conflictul stat-oligarhi din perspectiva de business n-au de ce sa fie mai optimisti decat adeptii perspectivei pur politice: deocamdata, actiunile companiilor patronate de oligarhi se prabusesc la burse, investitorii straini au pierdut in cateva zile siguranta castigata in cativa ani ca mediul de afaceri rusesc e stabil, iar unii se tem ca obiectivul lui Putin, de dublare a PIB-ului in zece ani, e deja compromis. Totusi, interpretarea conflictului din unghi economic are macar avantajul ca lasa loc de ceva nou si nu se impotmoleste in cercul vicios al dependentei oligarhilor fata de stat. Fiindca acum, oligarhii persecutati de autoritati nu mai trebuie sa fuga din tara unde vad cu ochii si sa-si lase in urma averile sa le fie confiscate. Pot sa-si transfere capitalurile in strainatate si sa plece dupa ele, acolo unde ii asteapta prietenii, rudele (familia lui Hodorkovski e deja in SUA), resedintele de vacanta sau cluburile de fotbal proaspat achizitionate.
Nici macar n-ar fi o miscare defensiva, ci ofensiva, de dezvoltare a afacerilor lor: in tara si asa nu prea mai au ce cumpara, asa incat au inceput deja sa caute oportunitati peste granita; plus ca acum, pe recesiunea asta, companiile europene sau americane sunt mai ieftine. Ce ar pierde Rusia dintr-un asemenea deznodamant e deja o alta poveste. Dar parca totusi am cam exagerat acum cu scenariile si ipotezele. Sigur e doar ca si maine o sa apara poza lui Hodorkovski in ziare.

Oligarhii rusi ai anului 1997
Boris Berezovski
Considerat cel mai puternic om din Rusia. Nascut la Moscova in 1946, a facut studii superioare de electronica, automatica si matematica, are un doctorat in inginerie si e din 1991 membru corespondent al Academiei de Stiinte a Rusiei. A lucrat cinci ani la Academia Societiva de Stiinte, unde a lucrat cu Avtovaz, intreprindere de stat producatoare de autovehicule. Ineficienta acesteia l-a decis sa intre in afaceri: in 1989 a infiintat in Italia o companie partenera a Avtovaz - Logovaz - prin care a inceput sa vanda automobile Lada, incasand profitul rezultat. Ca dealer de automobile, activitate foarte profitabila, a devenit tinta diverselor grupuri ale mafiei rusesti, care i-au pretins taxe de protectie. Berezovski a incercat sa se apere cumparandu-si protectie din partea unor grupari din Cecenia, dar in cele din urma a fost nevoit sa plece din tara. Cand s-a intors, a devenit tinta mai multor atentate ale mafiei, din care insa a reusit sa scape. De la jumatatea anilor '90 a inceput sa-si extinda afacerile si in alte sectoare, devenind actionar la companii din alte sectoare: media (televiziunile ORT si TV-6, publicatiile Nezavisimaia Gazeta, Izvestia, Kommersant si Ogoniok), compania aeriana Aeroflot, banci (a infiintat Banca Avtovaz, care a administrat fondurile companiei aeriene Aeroflot), petrol (compania Sibneft). Tehnica lui de imbogatire, spre deosebire de a altor oligarhi, n-a constat in cumpararea de actiuni in intreprinderi de stat la preturi mici, ci in preluarea managementului unor societati de stat, cu scopul de a canaliza profiturile catre firme private detinute de el - un soi de "capusare" la scara mai mare. Probabil cel mai important sustinator financiar al presedintelui Boris Eltin pentru campania din 1996, a fost numit de acesta vicepresedinte al Consiliului pentru Securitate Nationala, calitate in care s-a ocupat de reconstructia Ceceniei. Presa a speculat pe seama legaturilor lui cu grupari mafiote rusesti si cu teroristi ceceni. In topul Forbes al celor mai mari averi din lume, Berezovski apare in 1997 ca fiind cel mai bogat rus, cu 3 miliarde de dolari.

Mihail Hodorkovski
Un tanar sovietic care a stiut mereu ce vrea si mereu a vrut mai mult. Hodorkovski s-a nascut in 1963 la Moscova si a absolvit Institutul Mendeleev de Tehnologie Chimica, dar si Institutul de Stat de Arta Teatrala. Perestroika l-a prins ca membru al comitetului de Komsomol al Institutului Mendeleev, unde a profitat de deschiderea sistemului ca sa transforme, in 1997, o cooperativa a tineretului comunist intr-o afacere de import-export cu calculatoare, apoi de schimb valutar. Aceasta a fost firma Menatep, din care a evoluat in 1990 banca Menatep. N-ar fi reusit daca n-ar fi cautat aliati la partid: in 1990 era consilier economic al prim-ministrului, inainte de prabusirea URSS, iar un an mai tarziu ajungea adjunct al ministrului Energiei. In 1995, cand au inceput privatizarile, banca Menatep, care se capitalizase repede cu banii statului, actionand ca intermediar intre guvernul central si autoritatile regionale, a reusit sa cumpere numeroase societati de stat, nu dupa un plan anume de dezvoltare, ci la intamplare, in functie de ocaziile ivite si de pret. Modelul de evolutie a holdingului Menatep e considerat reprezentativ pentru epoca de tranzitie a Rusiei de la economia socialista la capitalism, al carei simbol e grupul industrial-financiar (FIG), unde in jurul unei banci nucleu se dezvolta participatii in diverse sectoare industriale. Hodorkovski detine 89% din actiunile companiei petroliere Iukos, a doua ca marime din Rusia 40% din actiunile bancii Menatep si ale holdingului Rosprom (nume sub care a functionat o perioada holdingul Menatep). Atat Iukos, cat si Menatep sunt conglomerate ale caror activitati merg de la metale, produse chimice si ingrasaminte pana la textile, constructii, productie alimentara si proprietati imobiliare. Are actiuni si in media (publicatiile Moscow Times, Sankt-Petersburg Times si Literaturnaia Gazeta). Averea lui e estimata de Forbes la 2,4 miliarde de dolari.

Vaghit Alekperov
O cariera liniara si solida de petrolist. S-a nascut in 1950 la Baku si a absolvit Institutul Petrol si Gaze din Azerbaidjan. Si-a inceput cariera in industria petroliera in 1969, ca asistent de laborator, dupa care a lucrat in complexele industriale de petrol si gaze din Baku, Surgut, Baskiria, Kogalim, unde a ajuns sa ocupe functii de conducere suficient de inalte ca sa-l recomande, in 1990, pentru postul de adjunct al ministrului Petrolului. In acelasi an a fondat compania Lukoil in 1990, unde e presedinte din 1992. A reusit sa-si exploateze relatiile in sfera politica pentru a asigura contracte lucrative pentru Lukoil. Figureaza in topul Forbes pe 1997 cu o avere personala de 1,4 miliarde de dolari.

Rem Viahirev
Singurul miliardar rus posesor al Ordinului Lenin. Nascut in 1934 la Bolsaia Cernigovka, regiunea Kuibisev, a absolvit Institutul Industrial din Kuibisev ca inginer de petrol si gaze. Intre 1978 si 1982 a fost director de productie la societatea de gaz din Orenburg, iar din 1983 devine adjunct al ministrului Gazelor. In 1989 a devenit vicepresedinte al companiei de stat Gazprom, unde din 1992 e numit presedinte al consiliului de administratie. Dupa privatizarea Gazprom din 1994, Viahirev a cumparat circa 6% din actiuni, iar in 1996 devine presedinte al consiliului de administratie al Companiei de Petrol din Siberia. Interesele sale depasesc sfera industriei de gaz, dat fiind ca Gazprom, cea mai mare companie din Rusia, detine in jur de 30 de publicatii si posturi de televiziune regionale. Forbes ii estimeaza averea in 1997 la 1,1 miliarde de dolari.

Vladimir Potanin
Vine dintr-o familie suspusa in ierarhia sovietica. Tatal sau facea parte din Comitetul Central al Partidului Comunist si a lucrat in Ministerul Comertului Exterior. In 1993 isi termina la Moscova studiile universitare de economie si incepe sa lucreze in Ministerul Comertului Exterior. In 1989, impreuna cu cativa asociati infiinteaza o societate de comert numita Interros, care va deveni rentabila gratie iscusintei sale in a canaliza fondurile partidului in folosul afacerii sale. In 1992 si 1993 infiinteaza doua banci - MFK (Mejdunarodnaia Finansovaia Kompania) si Oneksimbank, unde numeroase intreprinderi de stat isi vor transfera conturile, astfel incat Oneksimbank ajunge a treia mare banca din Rusia, iar MFK a patra. In 1995, impreuna cu alti oligarhi, propune guvernului celebrul plan "credite contra actiuni", in cadrul caruia bancile au imprumutat statul cu bani, preluand drept colaterale actiuni la marile societati de stat; acest plan a permis privatizarea activelor statului, la preturi mici, in folosul oligarhilor. Oneksimbank a fost, tot atunci, unul din principalii finantatori ai campaniei electorale a lui Boris Eltin. In 1996, Potanin ajunge prim-viceprim-ministru responsabil cu politica economica, iar afacerile sale incep sa se extinda spectaculos: controleaza, dupa unele surse, 85% din compania petroliera Sidanko, 51% din compania metalurgica Norilsk Nickel si 15% din combinatul siderurgic Novolipetki, dar are actiuni si in media (ziarele Komsomolskaia Pravda si Izvestia), telecomunicatii (holdingul Sviazinvest) si componente aeronautice (producatorul de motoare de avion Perm Motors). Conform Forbes, in 1997 averea sa era de 700 de milioane de dolari.

Vladimir Gusinski
Sustine ca modelul sau in afaceri e magnatul media Rupert Murdoch. Parea sa urmareasca o cariera artistica: nascut in 1952, a facut un liceu cu specializare in arte teatrale, iar la un moment dat a ajuns director la un teatru din Tula. Chemarea banului a fost insa mai tare, si in anii ’70 a inceput sa castige ca sofer de taxi particular si din tranzactii pe piata neagra. Prin anii ’80 si-a facut totusi relatii in Partidul Comunist, a organizat evenimente culturale pentru Komsomol, s-a mutat la Moscova si a ajuns chiar in anturajul primarului Iuri Lujkov, care l-a sprijinit ulterior in afaceri. A avut mai intai o firma de comert cu calculatoare si consumabile, apoi o firma de consultanta. In 1989 a infiintat o banca numita Most (in ruseste "pod"), care a ajuns in scurt timp o institutie importanta pentru economia Moscovei, finantand mai ales proiecte imobiliare pentru municipalitate, si apoi nucleul unui conglomerat industrial. Ca sa se protejeze de mafie, Gusinski a creat un departament de securitate de aproape o mie de oameni, multi fosti lucratori ai KGB. Pasiunea lui cea mare nu erau insa industria sau finantele, ci presa, unde a incercat sa capete un control cat mai mare: in 1994 avea deja un ziar (Segodnia), o revista (Itoghi, partener al saptamanalului american Newsweek), un post de radio (Eho Moskvi) si o retea independenta de televiziune (NTV). Dupa Forbes, averea lui Gusinski era in 1997 de 400 de milioane de dolari.

Mihail Fridman
Alt finantator al campaniei electorale de realegere a lui Eltin in 1996. Fridman e ucrainean, nascut la Lvov in 1964. A studiat la Moscova la Institutul de Otel si Aliaje, apoi a lucrat intre 1986 si 1988 ca inginer la o uzina de langa Moscova. Din 1988 s-a lansat in afaceri pe cont propriu, cu o firma de comert infiintata cu fosti colegi de facultate si care se ocupa, printre altele, cu achizitionarea de bilete de teatru si revanzarea lor pe piata neagra. A urmat firma Alfa, un soi de cooperativa a epocii de perestroika, profilata mai intai pe servicii de spalat geamuri pentru intreprinderile de stat, apoi pe comert exterior cu calculatoare si ulterior petrol. Ca si alti oligarhi, Fridman si-a creat propria banca, Alfa, pentru a-si finanta extinderea afacerilor. In 1997, grupul de firme Alfa avea opt companii, intre care firma petroliera Tiumen Oil si un lant de supermarketuri, si activitate in comertul cu ceai, bauturi alcoolice, zahar, ciment, covoare orientale, obiecte de arta.

Piotr Aven
Aven e legatura lui Fridman cu cercurile puterii. Moscovit, nascut in 1955, economist cu activitate la Academia de Stiinte a URSS, a fost numit in 1991 presedinte al Comitetului Federal pentru Relatii Economice Externe, cu rang de adjunct al ministrului de Externe, apoi ministru al Comertului Exterior. A primit cu placere de la Fridman functia de presedinte al bancii Alfa, in 1993, si a avut mandat de deputat in Duma din partea partidului Alegerea Rusiei, intre 1993 si 1995.

Aleksandr Smolenski
Economist, nascut in 1954, a lucrat si el intr-o cooperativa a epocii de perestroika, apoi si-a infiintat in 1989 o banca - SBS (Stolicini Bank Sberejeni), tot cu bani de la partid. In anii ’90, banca a detinut conturi ale administratiei prezidentiale, iar fostul viceprim-ministru Anatoli Ciubais a recunoscut ca a primit in 1996 un credit fara dobanda de 3 milioane de dolari de la SBS pentru a-i facilita acesteia preluarea bancii Agroprombank. Achizitia cu pricina a creat grupul bancar SBS-Agro, cu 1.500 de sucursale in 62 regiuni ale Rusiei. Grupul n-a dezvoltat in jurul sau un conglomerat industrial, dar a devenit actionar la mai multe institutii de media, intre care televiizunea ORT si publicatia Kommersant. Smolenski are cetatenie austriaca si familia lui locuieste la Viena. In 1993 a fost acuzat de spalare de bani si frauda, iar presa l-a invinuit ca a finantat razboiul din Cecenia si ca si-a construit un imperiu comercial in Austria din tranzactii ilegale.

Vladimir Vinogradov
Baskir de origine, din Ufa, s-a nascut in 1955 si a absolvit Institutul de Aviatie din Moscova si Institutul de Economie Plehanov. A lucrat apoi ca inginer la o societate din regiunea Rostov, unde a fost secretar al comitetului de Komsomol si responsabil cu activitatile comerciale ale acestuia. Pentru finantarea lor, cu sprijinul Ministerului sovietic de Finante, a participat la infiintarea bancii Inkombank in 1988, al carei presedinte va deveni ulterior. Din 1992 e membru al consiliului Uniunii Industriasilor si Antreprenorilor din Rusia. In 1996, ziarul Kommersant a publicat un articol dupa care banca ar avea probleme de lichiditate, ceea ce a dus la retrageri de depozite de 39 milioane de dolari - 15% din totalul depozitelor. Inkombank a sustinut atunci ca articolul e o razbunare pentru faptul ca Smolenski e un opozant al lui Eltin si a criticat public planul de privatizare "credite contra actiuni". crenguta.nicolae@zf.ro