Băncile sunt acum prea strict reglementate şi speriate de riscuri pentru a face ceea ce ar trebui să facă: să “ungă” fluxurile de bani dintre ţări, scrie James Mackintosh de la Wall Street Journal.
La începutul anului 2009, în urma scăderii dobânzilor, un depozit aducea un câştig peste suma care trebuia plătită la un credit ipotecar, semn că sistemul financiar nu funcţionează corect.
Ceva ciudat se întâmplă acum pe pieţe pentru că băncile fie nu pot, fie nu vor să ridice banii “gratuiţi”.
Un exemplu în acest sens este ceea ce se întâmplă pe pieţele valutare. Fuga de ratele negative din Europa şi Japonia a dus la o orientare către dolar pentru asigurarea protecţiei împotriva riscurilor valutare.
Înainte de prăbuşirea Lehman, un investitor japonez care dorea să cumpere titluri de trezorerie ar fi încheiat o tranzacţie cu o bancă americană cu un nivel ridicat de depozite în dolari. În schimbul unui comision, cele două părţi ar fi realizat un schimb de monede, urmând să inverseze schimbul la o dată convenită. Cele două părţi ar fi fixat de asemenea dobânzile pe perioada respectivă cu Libor în propria monedă, astfel încât să ştie care urma să fie costul.
Pentru bănci, aceştia ar fi reprezentat bani “gratuiţi” de ridicat imediat. Acum, însă, băncile nu sunt interesate de aceşti bani. De aceea, locul băncilor este luat de alte entităţi, cum ar fi fondurile de hedging şi fonduri mutual care-şi trimit dolarii de care dispun în Japonia, profitând de oportunităţi.
Aceşti investitori cumpără în schimb titluri de trezorerie japoneze, care au randamente negative. Însă, acestora nu le pasă pentru că-şi pot compensa semnificativ pierderile cerând un preţ din ce în ce mai mare pentru dolarii deţinuţi.
Acestea sunt cunoscute drept swapuri cu valute diferite (cross-currency basis swap), unde baza este dobânda suplimentară pe care banca o poate percepe pentru moneda pentru care există cea mai mare cerere, în prezent dolarul. Aceştia sunt banii gratuiţi: cei care oferă dolari cu împrumut pot obţine o dobândă sumplimentară de aproximativ 0,8% pe an pentru a-i schimba în yeni.
Problema este că astfel de tranzacţii persistă pe piaţă. De ce?
Un studiu realizat de Banca Reglementelor Internaţionale indică o legătură strânsă între măsurile agresive de relaxare monetară ale băncilor centrale şi transferul banilor peste hotare. În Japonia, investitorii au reacţionat căutând oportunităţi peste hotare, în timp ce în zona euro companiile americane au emis un val de obligaţiuni în euro.
În ambele cazuri, cei care-şi duc banii peste hotare vor să evite riscul valutar şi recurg la astfel de swapuri.
În lipsa implicării băncilor, costul asigurării protectţiei împotriva riscului valutar a urcat însă la niveluri înregistrate de obicei când sistemul financiar este în criză.
Pe scurt, scrie editorialistul Wall Street Journal, băncile nu fac ceea ce ar trebui să facă pentru a faciluta fluxurile de bani dintre ţări. Acestea sunt prea strict reglementate şi prea speriate de riscuri.
Această poziţie ar putea avea consecinţe asupra întregului sistem financiar, avertizează James Mackintosh.
