Opinii

Eugen Rădulescu, BNR: O situaţie foarte complicată. Cum ieşim la lumină din criza deficitului public? (I)

Eugen Rădulescu, BNR: O situaţie foarte complicată....

Autor: Eugen Radulescu

22.08.2023, 10:40 875

În ultimele luni opinia publică a identificat o problemă foarte complexă, a cărei soluţionare este, oricum, dificilă, dar ea este încă şi mai complicată în actualul context politic şi economic, intern şi internaţional: deficitul public. Este foarte bine că tema este dezbătută deja pe toate feţele, atât în zona politicului, cât şi în cam toate sferele vieţii sociale. Ar exista, astfel, mai multe premise pentru a identifica o soluţie mai bună, mai durabilă. Cred însă că ar exista două precondiţii în acest scop. Prima este, după părerea mea, identificarea corectă a problemei. Or, aici se pot observa, nu de puţine ori, fie ţinte false, fie abordări care caută mai degrabă găsirea unui vinovat, un ţap ispăşitor, decât a unei soluţii durabile. În intervenţia mea de azi mă voi referi la această primă problemă, urmând ca, în zilele următoare, să mă refer şi la cea de-a doua problemă: cum am putea aborda în mod raţional deficitul public.

O componentă a identificării problemei este, în mod necesar, o analiză-diagnostic: unde ne găsim în acest moment, care sunt punctele tari şi care punctele slabe, asupra cărora să existe o intervenţie şi cum ar trebui să fie aceasta, pentru a fi sustenabilă pe termen lung ?

Aş începe cu afirmaţia că România a înregistrat un progres economic excepţional, cu deosebire după intrarea în NATO, în 2004, şi în Uniunea Europeană, în 2007. Umbrela politico-militară şi cea economică şi de organizare a societăţii au condus la o dezvoltare fără precedent în istorie a ţării noastre. Astfel, în anul 2006, PIB-ul României era de 97 miliarde euro; anul trecut el a ajuns la 286 miliarde euro. În termenii parităţii puterii de cumpărare, evoluţia este de asemenea spectaculoasă: în 2007, anul aderării la UE, România ajungea la doar 44 la sută din nivelul mediu european, pentru ca azi să fim la 77 la sută. Acestea sunt date statistice, realizate dupa norme riguroase, valabile în toate ţările Uniunii Europene. Dar chiar şi acestea sunt puse la îndoială, fie de oameni simpli, fie chiar de publicaţii de specialitate, de la care aş avea, totuşi, un alt nivel al pretenţiilor. Rămân chiar mut atunci cand aflu, pe diferite reţele de socializare, că « toată industria românească a fost distrusă, azi nu mai producem nimic » ; desigur, exporturile de 123 miliarde euro în 2022, faţă de vreo 5-6 miliarde de dolari la nivelul de vârf al economiei planificate, sunt doar fantezii ale lui Bill Gates…  

Iată însă că, într-una din zilele trecute, citesc un articol în ZF în care chiar redactorul şef pune la îndoială corectitudinea cifrelor oficiale privind paritatea puterii de cumpărare, pe care le consideră « o invenţie ca să ne amăgim că nu suntem aşa înapoiaţi de fapt ». Or, paritatea puterii de cumpărare este « o invenţie » care este folosită de analize ONU, este calculată după metodologii recunoscute pe plan mondial şi, deocamdată, pare a fi cel mai exact indicator pentru a surmonta dificultatea echivalării consumului efectiv într-o ţară unde un tuns costă 40 lei, cu cele unde acelaşi serviciu costă 60 de euro. Nu e un indicator perfect ; (el nu surprinde, de exemplu, efectul diferenţelor dintre veniturile foarte mari şi cele foarte mici ; pentru asta există coeficientul Gini) ; dar nu avem altul mai bun.

Redactorul-şef se referă la foarte mediatizatul caz al naşterii unui copil în faţa spitalului din Urziceni. Cred că tema merită discutată mult mai serios, iar ea are multiple faţete. Una dintre acestea este dezvoltarea foarte inegală în plan teritorial a ţării. Aceasta este o realitate dură. Dar ea este, de fapt, surprinsă de statistici. În Bucureşti, venitul pe cap de locuitor este de 166 la sută din media Uniunii Europene, mai ridicat decât în alte capitale europene, precum Budapesta, Helsinki sau Berlin. Posibil să existe inacurateţi statistice ; dar saltul colosal de la noi se poate observa în multiple feluri, de la numărul şi tipul maşinilor care circulă în Bucureşti, la restaurantele, cluburile şi alte localuri care au o clientelă de neneglijat. Este îmbucurător că sunt multe alte localităţi care se ridică tot mai vizibil, ca standard de viaţă : Cluj, Timişoara, Braşov, Iaşi, Suceava, Oradea şi altele s-au schimbat fabulos de mult, iar progresul continuă. Cum altfel se explică numărul foarte mare al românilor, din toată ţara, care merg în vacanţă vara la mare în Grecia sau Turcia şi iarna la ski în Austria sau Italia ?

Nu e mai puţin adevărat că există şi cazuri precum Urziceni, unde doar pronia cerească a evitat o tragedie, în faţa spitalului din oraşul respectiv. Doar că discuţia trebuie să ducă la o soluţie viabilă, corectă. Nu una populistă. Primul gând care îmi trece prin minte este că veniturile încasate de personalul medical de acolo sunt egale celor din întreaga ţară; medicul de gardă este plătit consistent ca să doarmă liniştit şi să plece odihnit a doua zi; costurile cu personalul sunt vreo 90% din totalul resurselor de care dispune spitalul respectiv. Poate ar trebui să pornim de aici. Nu există niciun fel de criteriu de performanţă pentru salariile formidabile încasate de cei care dorm liniştiţi în timpul serviciului – şi, de altfel, medicul de gardă din noaptea respectivă nu va fi atins nici măcar cu o floare după incident. Poate subiectul serviciilor medicale din ţară trebuie abordat în toată amploarea lui, pentru a vedea dacă este suficient că veniturile personalului au fost crescute foarte mult, în ultimii ani, în timp ce calitatea actului medical este departe de a se fi îmbunătăţit pe masură. Dar eu, unul, recunosc că nu am calificarea necesară pentru a adânci acest subiect. Mi-aş dori să o facă cei care se pricep la acest domeniu; mi-aş dori, desigur, o analiză riguroasă şi, cu siguranţă, fără populisme – care sunt, după părerea mea, responsabile pentru multe dintre problemele cu care ne confruntăm astăzi. Cum altfel decât un populism deşănţat poate fi numit faptul că salariile personalului medical din spitale sunt egale, indiferent de ce se întâmplă acolo ?

Eu revin la punctul de la care am plecat, şi anume acela că avem o creştere consistentă a forţei economice a ţării; aceasta trebuie fructificată în mod judicios. Ceea ce înseamnă, printre altele, să obţinem rezultate palpabile în utilizarea banului public, inclusiv prin reducerea decalajelor uriaşe în plan teritorial; iar existenţa unor spitale în mici oraşe de provincie să meargă dincolo de faptul că personalul este plătit cu aceeaşi sumă ca cel din mari spitale universitare.

Cum s-a atins performanţa economică la care m-am referit? După părerea mea, ar fi două explicaţii fundamentale: descătuşarea iniţiativei private, după căderea regimului comunist din a doua cea mai săracă ţară din Europa, a permis o ofertă de bunuri şi servicii mult mai aproape de nevoile cetăţenilor, reprimate timp de decenii; şi deschiderea economiei, investiţiile străine aducând atât capital, cât şi know how la nivel occidental. Ritmul de creştere s-a accelerat puternic după aderarea la structurile politico-militare şi economice occidentale, care a marcat ruperea definitivă de modelul sovietic.

Aşa stând lucrurile, este straniu cât de mulţi aderenţi au opinii care neagă practic tot ce s-a realizat durabil în această ţară, după căderea regimului comunist. Am citit chiar o  opinie a unui ditamai profesorul universitar, care susţinea că, atât timp cât a tot crescut datoria externă, creşterea economică ar fi artificială – un concept care nu are vreo legătură cu ştiinţa economică (dacă ar fi aşa, ţări cu datorie publică, raportată la PIB, de 2-5 ori mai mare decât a României ar fi efectiv la pământ: SUA, Japonia, Germania, Franţa, ca să dau doar câteva exemple). Realitatea este că România se găseşte azi în cea mai fastă perioadă din întreaga sa istorie, cu o dezvoltare economică fără precedent şi o situaţie politico-militară cum nu a mai avut vreodată. Unde trebuie într-adevăr tras semnalul de alarmă, este în privinţa rostului deficitului bugetar de la noi. Da, avem o creştere economică solidă ; dar are vreo noimă ca ţara să se împrumute din greu pentru a plăti pensii speciale monstruos de mari unor persoane care abia au ajuns la vârsta de 45 de ani ? Şi cât putem să ne facem că nu vedem absurdul decalaj între omul de rând şi nababii pensionaţi special ?

Cum spuneam, situaţia economiei se datoreşte, în proporţie covârşitoare, investiţiilor şi investitorilor – români şi străini. De aceea, dacă tot vom vorbi despre o necesară ajustare fiscală, ea nu ar trebui să bruscheze sectorul privat, să aşeze o povară disproporţionată asupra producţiei de bunuri şi servicii, întrucât efectul ar putea fi opus celui aşteptat, iar creşterea economică rapidă, care s-a manifestat timp de decenii până acum, să aibă serios de suferit.

Şi iată că am ajuns la tema esenţială a acestei intervenţii, şi anume că deficitul fiscal a atins un nivel insuportabil, a cărui corectare a devenit stringentă. Dificultatea problemei rezidă în primul rând în faptul că ea nu s-a născut peste noapte, ci se tot acumulează de ani şi ani. Iar aici am fost mirat să citesc opinia lui Cristian Hoştiuc, directorul editorial al ZF, care susţine: «Este o nebuloasă totală cum am ajuns aici şi cum, în câteva luni, tot tabloul macroeconomic, care părea rezonabil, este aruncat în aer.» Nu, tabloul macroeconomic nu mai pare rezonabil de un bun număr de ani – iar aceasta este principala explicaţie pentru care, de pildă, rating-ul de ţară al României este mai nefavorabil decât al tuturor celorlalte ţări central-europene: Cehia AA-, Polonia A-, Bulgaria şi Ungaria BBB; doar noi stăm la BBB-, adică ultima treaptă pentru a fi o ţară «recomandată investiţiilor». Şi, să nu pierdem din vedere, mulţi indicatori importanţi pentru determinarea rating-ului de ţară sunt foarte buni: rezervele valutare; stabilitatea cursului; creşterea economică. Dar ne trage înapoi vulnerabilitatea dată de deficitul bugetar şi de creşterea datoriei publice de la un an la altul.

Pe plan intern, semnalele legate de dezechilibrul bugetar au fost tot mai insistente şi mai clare. Avem, mai intâi, Consiliul Fiscal, un organism creeat exact în acest scop, care nu a scăpat nicio ocazie pentru a arăta, an după an, că veniturile sunt supraestimate, iar cheltuielile – subestimate. Mai mult decât atât, în mai anul trecut, un grup de lucru coordonat de academicianul Daniel Dăianu, preşedintele Consiliului Fiscal, format din experţi de prestigiu în macroeconomie, a dat publicităţii o analiză intitulată «Consolidarea bugetară şi creşterea veniturilor fiscale – necesitate vitală pentru stabilitatea şi securitatea economică a României», care arată limpede nu doar nevoia de ajustare fiscală, ci şi direcţiile posibile de acţiune în acest sens. Autorii arată clar: «Nu procedura de deficit excesiv este prima raţiune pentru care este necesară corecţia dezechilibrului bugetar, ci situaţia economiei în sine, care face nesustenabilă traiectoria datoriei publice dacă nu va avea loc o corecţie, fie şi graduală, având în vedere amploarea şocurilor adverse.»

La rândul ei, Banca Naţională a semnalat, ani de-a rândul, că problema deficitului bugetar şi a datoriei publice devine tot mai preocupantă, mai ameninţătoare pentru echilibrul macroeconomic. Astfel, toate Rapoartele privind stabilitatea financiară din ultimii ani o plasează între principalele riscuri. În iunie, anul acesta, raportul indică drept risc sever «Deteriorarea echilibrelor macroeconomice interne, inclusiv ca urmare a evoluţiilor geopolitice regionale şi internaţionale». Mai mult, creşterea stocului datoriei publice a format obiectul «temei speciale» a Raportului încă din 2015. La acel moment, analiza arată că depăşirea pragului de 40 la sută din PIB (datoria publică brută era deja peste 39 la sută din PIB, iar cea netă de aproape 36 la sută) este un semnal de alarmă, iar peste 45 la sută din PIB ajungem la un punct critic. Acum datoria publică a depăşit 50 la sută din PIB.

În ceea ce mă priveşte, am avut numeroase prezentări publice, în nume personal, care au insistat asupra costului tot mai apăsător al îndatorării publice şi asupra problemei deficitelor gemene – bugetar şi de cont curent. Recent, la «ZF Bankers Summit 2023», din 26-28 iunie, am adăugat celor două subiecte şi o întreagă discuţie despre natura structurală a deficitului bugetar în România.

Pe ansamblu, nimic nu este mai puţin adevărat decât că «în câteva luni, tot tabloul macroeconomic, care părea rezonabil, este aruncat în aer». Tabloul macroeconomic nu mai este rezonabil de destui ani încoace. Prin 2014-2015 se ajunsese la un deficit public in jurul valorii de 1 la sută din PIB, care reprezenta « medium term objective », sau MTO. Deloc surprinzător, atunci s-a diminuat şi deficitul extern, la un nivel perfect sustenabil. După asta, însă, în pragul alegerilor, lucrurile au luat-o razna : a început un fel de întrecere politică, cine inventează mai multe favoruri fiscale şi scutiri de impozite. Mai puţin obişnuit, generozitatea pe bani publici a continuat şi în primul an de după alegeri ; punctul culminant, momentul rupturii totale a echilibrului bugetar, l-a reprezentat aplicarea complet iraţională a aşa-zisei teorii «wage-led growth», după care bugetul a mers dintr-o cârpeală într-alta; situaţia a fost ascunsă, o vreme, de probleme gobale, cum a fost pandemia de Covid-19 şi cum este în continuare războiul din Ucraina. Dar ceea ce se întâmplă acum este, pur şi simplu, decontul pentru ani de negare a unei probleme tot mai stringente, tot mai apăsătoare.

Simt nevoia ca, la încheierea acestei prime părţi a intervenţiei mele, să mai clarific un aspect, care reiese tot din opinia publicată de Cristian Hoştiuc. Scrie directorul editorial al ZF: «Unde a fost Comitetul de Macrostabilizare, condus de guvernatorul BNR, şi din care face parte ministrul finanţelor?»

Comitetul Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială (CNSM) este un organism al cărui rol este să creeze un cadru de dialog între Banca Naţională, Autoritatea de Supraveghere Financiară şi guvern, reprezentat de Ministerul Finanţelor. CNSM este replica, la nivel naţional, a Comitetului European pentru Risc Sistemic (CERS). Cadrul în care CERS şi CNSM funcţionează este reglementat unitar, la nivel european. Consiliului general al CNSM, care într-adevăr este condus de guvernatorul BNR şi din care face parte ministrul finanţelor, se întruneşte trimestrial, dar dialogul inter-instituţional pentru pregătirea şedinţelor Consiliului general al CNSM este neîntrerupt. Particularitatea acestui organism este că el are o mai puţin pregnantă amprentă publică, dar asta nu înseamnă că acţiunile sale sunt mai puţin semnificative, deşi ele au de multe ori un caracter extrem de tehnic. Nu vreau să intru foarte adânc în detalii. Am să citez doar un paragraf din Raportul anual al CNSM, dat publicităţii în această vară: «Recomandarea CNSM nr. R/4/2022 privind amortizorul anticiclic de capital în România, prin care s-a recomandat Băncii Naţionale a României să majoreze rata amortizorului anticiclic de capital cu 0,5 puncte procentuale, începând cu data de 23 octombrie 2023, pe fondul acumulării suplimentare de riscuri la adresa stabilităţii financiare, alături de persistenţa vulnerabilităţilor asociate deficitelor gemene, ce reclamă o conduită precaută din partea instituţiilor de credit, inclusiv prin întărirea bazei de capital.» Dacă această exprimare este foarte eliptică şi cam greu de digerat, iată o altă explicaţie, din acelaşi Raport anual: «Pe lângă deteriorarea perspectivelor la nivel european, România are unele particularităţi (cu o tendinţă de adâncire), precum menţinerea vulnerabilităţilor structurale asociate deficitelor gemene şi încadrării României în procedură de deficit excesiv sau provocări privind sustenabilitatea datoriei sectoarelor public şi privat, care conduc la o poziţionare mai puţin favorabilă în raport cu UE privită în ansamblul său.»

Altfel spus, CNSM este la locul său şi îşi face treaba. Ceea ce nu înseamnă, într-adevăr, că nu am ajuns într-un punct critic, generat în principal de creşterea deficitului public. Este tema principală a viitoarei mele intervenţii publice.

 

Eugen Rădulescu, 65 de ani, este consilier al gu­ver­natorului BNR Mugur Isăres­cu.

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Urmează ZF Bankers Summit'24