Opinii

Primele generaţii de corporatişti care au investit necondiţionat cunoştinţe, energie, ambiţie şi ani ca să le fie bine corporaţiilor încep să schimbe retorica: Multinaţionalele şi băncile raportează cele mai mari profituri, dar noi nu primim nimic. este moral, este corect, este echitabil?

Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF

Primele generaţii de corporatişti care au investit...

Autor: Cristian Hostiuc

05.04.2024, 18:55 15177

Nu ştiu dacă aţi observat, dar în ultimul timp, de fapt în ultimii ani, remarc în discuţiile cu corporatiştii o nemulţumire, o frustrare din partea acestora la adresa multinaţionalelor, corporaţiilor unde lucrează, dau deoparte expresia de alint că se consideră „sclavi pe plantaţie”. Noua temă este legată de salarii, de fapt de lipsa creşterii salariilor în contextul în care corporaţiile, multinaţionalele, băncile au făcut cele mai mari profituri şi „nouă nu ne dau nimic”.

Este corect, este echitabil, este remarca unui corporatist. În discuţie nu este vorba despre salariul minim pe economie, nici despre salariul mediu, ci despre salarii mai mari. Dintr-o dată, corporatiştii au îmbrăcat o retorică de stânga. Pentru a vedea cum s-a ajuns aici trebuie să dam puţin timpul înapoi.

Acum două decenii a lucra într-o multinaţională care tocmai îşi deschidea operaţiunile în România, a lucra într-o bancă străină, era visul suprem. Tocmai apăreau primele birouri, atmosfera era altfel, dintr-o dată, la muncă erai ca la o facultate pentru că învăţai ceva nou, iar pe piaţă începuseră să apară pachetele salariale, nu numai salariile simple de pe fluturaş, care pachete salariale includeau beneficii nemaivăzute, abonament la sală, abonament la clinicile private, cursuri de pregătire etc.

În aceste condiţii, de fapt cu aceste condiţii pe masă, noii angajaţi, care au preluat denumirea de corporatişti, au îmbrăţişat din plin ideologia de dreapta legată de impozite şi taxe mici, investiţii aduse de multinaţionale, statul este cel mai prost administrator şi trebuie să dispară, comunismul nu a fost bun de nimic etc. În final erau mândri de locul unde lucrau şi de profitul pe care îl obţinea firma.

Nimeni nu făcea o corelaţie între salariul lor şi profit, nici nu se punea această problemă. Anii au trecut, unii corporatişti au avut şansa să obţină poziţii superioare, au primit poziţii de management cu benficiile aferente. Altţi, de fapt cei mai mulţi, au intrat într-o rutină din care le-a fost greu să iasă. O parte au devenit antreprenori, o parte au schimbat compania, dar cei mai mulţi au rămas prizonierii poziţiilor deţinute.

Nu toată lumea are calităţi de antreprenor şi nu toată lumea poate să urce la etajele superioare, unde locurile sunt limitate. Mai trebuie să rămână şi cineva care să muncească, să execute ceea ce se prezenta în PowerPoint-uri. După criza din 2008, organigramele şi salariile au cam început să fie îngheţate.

Multinaţionale au început să îşi revizuiască operaţiunile, au început să facă restructurări, iar în aceste condiţii să vorbeşti despre creşteri salariale semnificative nu era cel mai bun subiect de discuţie. Ani de zile s-a mers în această inerţie chiar dacă firmele au început să îşi revină.

Criza COVID a schimbat puţin mai mult modul în care angajaţii, mai ales cei cu ştate vechi, au început să îşi privească jobul, compania unde lucrau şi cariera profesională. Problema este că de la o anumită vârstă opţiunile de a face altceva se reduc semnificativ, mai ales într-o lume din Româna unde toată lumea caută oameni tineri.

Pe acest fond a început să se instaleze o anumită furie şi frustrare care acum începe să devină mai vocală. Iar cel mai bun prilej este legat de profiturile pe care le obţin şi le raportează multinaţionalele, băncile, care sunt cele mai mari din istorie, din România.

Iar corporatiştii încep să se uite la aceste profituri, la salariile lor, care nu au ţinut pasul cu această creştere a profiturilor. Am înţeles că salariaţii reprezintă cea mai importantă resursă a unei companii, aşa spun peste tot directorii executivi, directorii de resurse umane în conferinţele publice. Dar unde se vede acest lucru, pentru că în salariile noastre nu se vede.

Dacă firma ar fi fost pe pierdere sau cu o creştere nesemnificativă a câştigurilor, oamenii ar mai fi înţeles. Dar multinaţionala la care lucrează, dar banca la care lucrează au o creştere de două cifre a câştigurilor. Iar această creştere nu se duce, nu se transmite şi în salariile angajaţilor.

Este corect, este echitabil? mă întreabă un corporatist. Îi răspund că managementul lucrează pentru acţionari, nu pentru angajaţi, iar interesele sunt diferite. Cei din conducere sunt angajaţi de acţionari să le apere interesele, să facă profit cât mai mare, nu sunt angajaţi de către salariaţi. Şi este bine aşa? Noi ce suntem? a fost replica.

Dintr-odată ideologia de dreapta s-a spulberat şi tare mă tem că se îmbrăţişează o ideologie de stânga cu taxe şi impozite mai mari. Această ideologie de stânga nu înseamnă că multinaţionalele vor creşte automat salariile angajaţilor, ceea ce înseamnă ca replică ca statul să impoziteze mai mult, să pună impozite mai mari pe aceste câştiguri/profituri.

Nu aş risca acum să fac un sondaj în rândul corporatiştilor dacă susţin sau nu ideea impozitului progresiv pe care o flutură PSD-ul, pentru că s-ar putea să avem nişte rezultate surpriză.

Retorica corporatiştilor începe să se schimbe. 

Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Urmează ZF Bankers Summit'24