Din timp în timp, cu destulă hărnicie - sau, mai degrabă, cu o poftă de viaţă şi sete de artă bine ritmată -, pictorul turdean Cornel Vana propune vizitatorilor unor galerii diverse de pe cuprinsul Transilvaniei, la Turda, Cluj sau Satu Mare, mai recent, în 2011, selecţii din producţia laborioasă şi încărcată de energie a atelierului său. Indiferent de dominanta tematică a evenimentului (ierburi şi "buruieni", cum numeşte artistul dezlănţuirea florală câmpenească, mereu fascinantă pentru el, peisaje rurale de acasă, din Cacova Ierii, ori surprinzătoare compoziţii fantaste, funambuleşti, cu personaje disparate, stranii, care ies direct din tolba poetului care, atunci când scrie, Vana este), invitaţia lui la serbări fastuoase, fără avariţie cromatică ori austeritate a propunerilor este permanentă şi cu adresabilitate universală. Artistul este un polivalent nu doar pentru că s-a exersat şi în arta basoreliefului ori a portretisticii sculptate, ci mai ales pentru că filonul liric este alternat cu o poftă nesecată a epicului, manifestă în naraţiunile lui picturale.
Nu orice om are mai multe poveşti de spus despre sine. De obicei fiecare derulăm una singură care se dovedeşte adevărată în legătură cu noi înşine. Cornel Vana are însă cel puţin două. Prima zice aşa: după accidentul de muncă în care era să îşi piardă mâna a simţit că asta ar însemna să nu poată picta. Nu o mai făcuse, dar a picta devenise dintr-o dată mai important decât orice. Abia după vindecare s-a apropiat cu adevărat de universul paletei şi al şevaletului, decis să nu îl mai părăsească vreodată. Va recunoaşte oricine aici scenariul arhetipal al celei de a doua naşteri, cel pe care îl evocă extraordinar trupul prăvălit cu faţa în sus, sub copitele cailor, al lui Saul, cel orbit pe drumul Damascului, aşa cum l-a transmis până la noi ochiul şi penelul unui maestru renascentist… Cea de a doua poveste adevărată a lui Cornel Vana se lasă descifrată în pânzele lui. Acolo devine mai clar ce anume a visat artistul în care s-a metamorfozat ulterior în noaptea de după operaţia care urma să îi salveze braţul: oameni şi "buruieni", cum li se spune plantelor - de leac şi magice, înmiresmate flori amestecate cu iarbă, destinate cosirii şi nutreţului pentru animale, celor în care să te prăvăleşti şi să adaşti resorbit din clipă pentru o eternitate efemeră, dar densă… Iar oamenii pot fi de multe feluri. Cel mai adesea ei traversează pânzele lui Cornel Vana cu un aer buimac, precum o fanfară concentrată şi totuşi apatică; sau ies şi reintră din şi în decorul rembrandtian al grundului, exersându-şi expresiile, zdrenţăroşi urmaţi de siluete himerice descinse din decorul carnavalesc veneţian, prezenţe recurente cu alură occidental-otomană, procesiuni de fizionomii şi siluete pregătite să se dezvăluie sau să se învăluie, după cum stăruie iscoditoarea privire ce dă sens. Undeva, plasticianul declară: "Sunt un spirit instinctual mai degrabă. Important pentru mine e ceea ce simt. (…) Sunt om de la munte şi celor de la munte le place calea de mijloc." Dar, pentru că astfel de amănunte sunt relevante în altă ordine, el adaugă: "Îmi plac culorile de pământ, roşu cadmin, roşu englez şi carminurile. (…) Pictez în fiecare zi şi niciodată nu pot spune că nu am inspiraţie. S-a întâmplat să nu am timp, dar să nu am inspiraţie, nu s-a întâmplat niciodată"
În noaptea aceea de demult, după stingere, cineva din întunericul aureolat i-a pictat lui Cornel Vana atât de bine mâna, încât de atunci adevărul despre sine a trecut în lucrările pe care le produce cu siguranţa celui care nu face decât să tragă storurile de la ferestre pentru a face vizibilă lumea lui.
De la întâlnirile artistice ale lui Cornel Vana nu se poate lipsi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
