Cel de-al treilea roman al prozatorului american John Wray, Lowboy, stă mărturie pentru întoarcerea către experimentalismul de factură modernistă, accentuată în prima decadă a secolului XXI. Personajul principal, Will Heller, poreclit Lowboy, este un adolescent schizofrenic, prins în labirintul urban al metroului new-yorkez, a cărui hartă romanul o „desenează” cu precizie joyceană. Flux al unei conştiinţe confuze, întrerupt de capitole alerte inspirate de literatura de investigaţie, Lowboy alternează planul subconştientului cu acela al realului într-o „expediţie” de o zi pentru salvarea imaginară a unei lumi condamnate la extincţie prin încălzirea globală. Anagramele, acrostihurile, palindromurile şi codurile cifrate, ca şi capitolele în care logica şi punctuaţia suferă, într-o redare veridică a monologului interior dintr-o minte deranjată, constituie jocuri lingvistice menite să vină în sprijinul construcţiei alterităţii personajului în raport cu lumea. Lowboy este o altă odisee urbană a unui Ulise suspendat între două lumi.
Născut în Washington DC, dar locuind în Brooklyn, fiind jumătate american şi jumătate austriac, John Wray (pe numele său real John Henderson) se poate lăuda deja cu un Whiting Writer’s Prize, cu o nominalizare ca unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani, venită din partea revistei Granta, şi cu o bursă oferită de American Academy in Berlin. A studiat biologia, a vrut să se facă ornitolog, dar după experienţe ca şofer de taxi, paznic şi profesor de germană şi spaniolă, a ajuns scriitor şi a publicat primul roman, The Right Hand of Sleep, în 2001. Pentru promovarea celui de-al doilea roman (Canaan’s Tongue, 2006 – bazat pe o legendă povestită de Mark Twain în Viaţa pe Mississippi), John Wray a călătorit cu o plută de la Memphis, în jos pe Mississippi, până în New Orleans, oprindu-se şi făcând cunoştinţă cu cititorii de-a lungul coastei. Cel mai recent roman, Lowboy, a avut şi el parte de o campanie nonconformistă, John Wray realizând un single, Lowboy, împreună cu muzicienii de ocazie ai metroului american.
*
* *
Pe 11 noiembrie, Lowboy alerga să prindă metroul. Erau oameni în calea lui, dar avea grijă să nu‑i atingă. Alerga pe marginea peronului pe banda galbenă de siguranţă şi ţintuia cabina trenului cu privirea, ordonându‑i să aştepte. Uşile se închiseseră deja, dar s‑au deschis când le‑a izbit cu piciorul. Nu s‑a putut abţine să nu considere acest lucru un semn.
S‑a urcat în vagon şi a început să râdă. Semne şi avertizări erau peste tot în jurul lui. Podeaua tremura şi pulsa sub picioarele lui, iar bolţile placate cu cărămidă de deasupra metroului izbeau murmurul mulţimii de tabla de cupru şi aluminiu. Toate scaunele din vagon erau ocupate. Note muzicale răsunară în timp ce uşile se închideau în urma lui: mai întâi do diez, apoi la. Stridente în urechile lui, ca vârful unei peniţe. S‑a întors şi şi‑a lipit faţa de geam.
Skull şi Bones, duşmanii lui oficiali, îşi făceau vijelios loc pe peron. Skull era un slăbănog cu o faţă lăptoasă, nu prea aveai ce vedea la el, dar Bones era de mărimea unei cabine pentru cartele. Se mişcau ca nişte poliţişti într‑un film mut, de parcă le‑ar fi fost prea mari pantofii. Nu se dădea nimeni la o parte din calea lor. Lowboy zâmbi când îi văzu împleticindu‑se înspre el: simţea cum teama i se risipeşte cu fiecare pas caraghios pe care îl făceau. Trebuie să scornesc alte nume pentru ei acum, se gândi. Scund şi Dulce. Înainte şi După. Podul şi Tunelul.
Bones îl văzu primul şi începu să izbească în uşi. Saliva zbură fără zgomot din gura lui pe geamul murdar şi zgâriat. Trenul se mişcă brusc, apoi se opri şi se mişcă din nou înainte, la fel de brusc. Lowboy îi aruncă lui Bones surâsul lui de prostul‑satului, ţuguindu‑şi buzele şi clipind din ochi, apoi îi arătă solemn degetul mijlociu. Acum Skull alerga, chinuindu‑se să rămână în dreptul uşilor, mişcându‑şi braţele încet şi în cercuri perfect definite. Bones zbiera ceva la conductor. Lowboy fluieră din tema muzicală folosită la închiderea uşilor şi ridică din umeri. Do diez – La, Do Diez – La. Cea mai simplă şi mai dulce melodie din lume.
Mai târziu, toată lumea din vagon avea să fie de acord cu faptul că băiatul părea extraordinar de binedispus. Întârzia undeva, după toate aparenţele, dar se purta cu calm şi autoritate. Făcea eforturi să pară mai matur decât era. Hainele nu‑i veneau bine, atârnând umil pe trupul lui, dar pentru că avea ochi albaştri şi părea la locul lui, nu stârni îngrijorarea nimănui. Îl priviră o vreme, trăgând cu coada ochiului ori de câte ori se întorcea cu spatele, în felul acela în care oamenii se uită unii la alţii în metrou. Ce‑o fi cu un băiat ca el de e îmbrăcat aşa oribil? se întrebau câţiva.
Trenul se potrivea perfect în tunel. Alunecă în tunel ca o mână în buzunar şi se închise peste trupul lui Lowboy ţinându‑l strâns. Îşi ţinea obrazul drept lipit de geam şi simţea aerul şi pereţii subterani cu guri de canalizare trecând pe lângă el. Sunt în metrou, se gândi el. Skull şi Bones nu sunt. Mă duc în suburbii.
Temperatura din vagon era moderată ca întotdeauna, oscilând confortabil între 17 şi 20 de grade. Garniturile din cauciuc vulcanizat ale uşilor nu lăsau curentul să pătrundă. Sistemul de suspensie cu amortizoare fabricate în St. Louis, Missouri, menţinea la nivel minim tangajul şi trepidaţiile. Lowboy asculta sunetul roţilor, scârţâitul vagoanelor la macazuri şi curbe, multiplele elemente individuale ale trenului care funcţionau fără efort la unison. Sunete plăcute, familiare, aproape sentimentale. Gândurile lui se aşezau încet pe un făgaş normal. Chiar şi creierul lui înghesuit şi claustrofob simţea o oarecare afecţiune faţă de tunel. Până la urmă, craniul era acela care îl ţinea captiv, nu tunelul, pasagerii sau metroul. Sunt prizonierul propriului meu craniu, se gândi el. Ostaticul propriului meu sistem limbic. Nu pot să scap decât pe nas.
Pot să fac iar glume, se gândi Lowboy. Glume proaste, dar nu contează. Ieri n‑aş fi putut să fac glume.
Lowboy avea cam un metru şaptezeci şi şapte şi cântărea exact 68 de kilograme. Purta cărare pe stânga. Nu‑l deranjau cele mai multe lucruri care i se întâmplau, dar altele îi pătrundeau în suflet şi rămâneau acolo: nu putea face altceva decât să se descarce. Avea o listă de lucruri preferate pe care o scotea la iveală ori de câte ori ceva nu mergea bine, bifându‑le unul câte unul, ca pe nişte amulete pe o brăţară. Le recită din memorie pe primele opt:
Obeliscuri.
Cerneală invizibilă.
Violet Heller.
Snowboard.
Grădina Botanică din Brooklyn.
Jacques Cousteau.
Bix Beiderbecke.
Tunelul.
Tatăl lui îl dusese o dată la snowboard în Munţii Pocono. Munţii Pocono şi plaja de la Breezy Point erau punctele nouă şi zece de pe listă. Pielea i se închidea mult la culoare pe timp de vară, ca aceea a unui indian sau a unui surfer, dar acum era albă ca a unui mort din cauza timpului petrecut la izolare.
Lowboy se uită cu atenţie la mâinile lui ca de mort. Apăsă tare cu palma dreaptă pe geam. Se trăgea dintr‑un lung şir de soldaţi şi era el însuşi soldat, dar jurase pe mormântul tatălui său că nu va merge niciodată la război. O dată, aproape că ucisese pe cineva cu mâinile goale.
Tunelul se îndreptă fără pic de efort, iar şinele, roţile şi cuplajele tăcură. Lowboy se hotărî să se gândească la mama lui. Mama lui era blondă, ca una dintre fetele de pe panourile publicitare, dar avea deja mai bine de treizeci şi opt de ani. Picta ochi şi buze pe manechinele de la Saks şi Bergdorf Goodman. Picta pe manechine lucruri pe care nu le vedea nimeni niciodată. O dată o întrebase despre sfârcuri şi ea râsese în pumni şi schimbase subiectul. Pe 15 aprilie avea să împlinească treizeci şi nouă de ani, asta dacă nu se schimbau regulile, dacă nu socotise el greşit sau dacă nu murea până atunci. Acum era mai aproape de casa ei decât fusese în ultimele optsprezece luni. Avea următoarele indicaţii: schimbi la Columbus Circle, aştepţi, apoi şase staţii pe magistrala C. Asta era tot. Dar nu avea să mai vadă vreodată casa mamei sale.
Încet şi cu grijă, cu o precizie studiată, îşi îndreptă atenţia asupra trenului. Era mai uşor să te gândeşti la trenuri. Erau mii în tunel, împingând trenuri‑fantomă de aer comprimat în faţă şi fiecare dintre ele avea altă destinaţie. Trenul în care se afla el mergea spre Bulevardul Bedford Park. Avea un blazon cu un B scris cu font Helvetica, arcuit pe o tăbliţă de un portocaliu aprins. Trenul care ducea la casa bunicului său avea aceeaşi culoare: culoarea unui fruct artificial din ceară, a apusurilor pictate pe catifea, a luminii printre pleoapele semiînchise la plajă. William de Orania, se gândi, lăsându‑se pradă visării. Mă cheamă William de Orania. Închise ochii şi îşi trecu mâna peste chip, închipuindu‑şi că se plimbă pe terenurile de la Castelul Windsor. Era o răcoare plăcută acolo, sub copacii crestaţi. Vedea coridoare întunecate acoperite de lambriuri şi tablouri pline de praf, gulere înalte cu volane şi paturi cu baldachin. Văzu un portret al său purtând o tocă de nurcă. O vedea pe mama lui în bucătărie, prăjind ceapă şi usturoi în unt. Faţa ei avea culoarea săpunului. Îşi muşcă rău buza şi se forţă să deschidă ochii.
O tăcere deliberată domnea în vagon. Lowboy îşi dădu seama pe dată. Călătorii îl cercetau cu atenţie, observându‑i adidaşii ponosiţi din scai, pantalonii din catifea, cămaşa greşit încheiată şi părul blond cu cărare perfectă. Le vedea feţele nedumerite reflectându‑se în geam. Ei cred că mă duc la întâlnire, se gândi. Ei cred că sunt în excursie. Dacă ar şti ei...
– Eu sunt William de Orania, spuse Lowboy. Se întoarse să‑i vadă mai bine. Are cineva vreo ţigară?
Tăcerea se adânci. Lowboy se întreba dacă îl auzise cineva. Uneori i se întâmpla să vorbească foarte clar, chinuindu‑se la fiecare cuvânt şi nimeni să nu‑i dea vreo atenţie. De fapt, i se întâmpla destul de des. Dar în ziua aceea, în dimineaţa aceea, era de necontestat. În dimineaţa aceea anume era în formă maximă.
*
* *
Un bărbat care stătea la stânga lui se ridică şi îşi drese glasul.
– Chiulangiu, spuse el, de parcă ar fi răspuns la o întrebare.
– Poftim? spuse Lowboy.
– Eşti chiulangiu? întrebă bărbatul. Rostise propoziţia ca pe o piesă muzicală.
Lowboy îi aruncă o privire scurtă. Un bărbat respectabil cu o barbă în formă de pană şi pantofi lustruiţi. Faţa şi barba aveau exact aceeaşi culoare. Stătea într‑o poziţie foarte corectă, cu genunchii strânşi şi cu mâinile în poală. Avea pantaloni albi cu o dungă perfectă şi o geacă din piele verde cu un rând de mingiuţe de fotbal unde ar fi trebuit să fie nasturii. Părul era adunat într‑un turban portocaliu. Părea impunător şi imperturbabil şi înţelept.
– N‑am cum să fiu chiulangiu, spuse Lowboy. M‑au dat deja afară din şcoală.
– Aşa deci, spuse bărbatul cu severitate. De ce?
Lui Lowboy îi luă o vreme să răspundă.
– Era o şcoală mai deosebită, spuse el într‑un târziu. Progresistă. M‑au trimis acasă pentru bună purtare.
– Nu te aud, spuse bărbatul. Clătină din cap gânditor, cu gura deschisă, apoi îi făcu semn să se aşeze pe locul de lângă el. Ce‑ai spus?
Lowboy se uită la locul liber. Se întâmplase iar, decise el. Îşi mişcase buzele fără ca de fapt să vorbească. Făcu un pas şi repetă ce spusese.
– Aşa deci, spuse bărbatul. Oftă cu graţie. N‑ai ieşit din închisoare?
– Sunteţi sikh, spuse Lowboy.
Bărbatul făcu ochii mari, de parcă sikhii ar fi fost vreo rasă de mult uitată.
– Trebuie să fie o şcoală foarte bună, dacă v‑au învăţat acest lucru!
Lowboy se agăţă de bară şi se lăsă în faţă. Sikhul avea ceva melodramatic. Ceva contrafăcut. Pielea era puţin mai deschisă la culoare în locul în care începea turbanul, iar părul de după urechi era blond platinat.
– Am citit la bibliotecă despre voi, spuse Lowboy. Ştiu totul despre sikhi.
Se apropiau de următoarea staţie. Mai întâi apăru capătul tunelului, apoi luminile, apoi zgomotul, apoi schimbarea din corpul lui. Partea stângă deveni mai uşoară, partea dreaptă, mai grea, şi trebui să se ţină de bară cu toate puterile. Faptul că din toată lumea din tunel cunoscuse un sikh avea, fără îndoială, o semnificaţie, dar aceasta refuza să i se dezvăluie. O să mă gândesc la el când ne oprim, îşi spuse Lowboy. Am să mă gândesc la el imediat. Apoi am să ştiu.
Peronul, când au ajuns la el, era îngust şi arăta neîngrijit şi mult mai puţin aglomerat decât cel de dinainte. Crezuse că o să‑i găsească pe toţi aşteptându‑l – mama lui, doctorul Kopeck, doctorul Prekopp, Skull şi Bones – dar nu cunoştea pe nimeni de pe peron. Uşile se deschiseră şi se închiseră degeaba.
– Capitala sikhilor este oraşul Amritsar, spuse Lowboy în timp ce răsunau notele do diez şi la. Avea din nou mintea limpede, dar încă mai voia să fumeze. Amritsar este în Punjab. Sikhii cred în reîncarnare, ca hinduşii, dar într‑o singură divinitate, ca musulmanii. Un sikh botezat nu‑şi taie niciodată părul sau barba.
– Bună şcoală. Sikhul zâmbea şi dădea din cap aprobator. O şcoală extraordinară.
– Am nevoie de o ţigară. Daţi‑mi o ţigară, vă rog.
Sikhul cu faţa maronie se strâmbă la el binedispus.
– La naiba! spuse Lowboy.
Trenul zvâcni alene şi se puse în mişcare. Ambele locuri din partea dreaptă a sikhului erau libere. Lowboy se aşeză pe cel mai îndepărtat, atent la cotul osos al sikhului şi la picioarele acestuia în pantalonii călcaţi din olandă. Trase adânc aer în piept. Era necugetat să se apropie de un alt trup atunci, când totul era atât de nou şi de copleşitor, dar scaunul gol dintre ei făcea acest lucru posibil. Era în regulă să stea jos şi să poarte o conversaţie.
Se uită în jur să vadă cine mai ascultă. Nu mai asculta nimeni.
Din romanul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Univers. Traducere şi note: Oana Celia Gheorghiu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
