Dezbaterile despre "sincronizare" - reincalzite dupa 1990 - dovedesc recurenta problemelor noastre de situare colectiva, precum si slaba capacitate a mediilor intelectuale de a schimba, macar o data pe secol, agenda publica. Ar fi fost desigur mai profitabil sa politizam (si nu doar sa teoretizam) evidenta intarzierii noastre fata de societatile occidentale.
Poate ca, pana in 2007, o vom face. Spre a incuraja aceasta modificare de perspectiva, avem cred interesul de a constientiza o disfunctie despre care se vorbeste prea putin: inactualitatea - severa ori discreta - a multora dintre temele noastre predilecte.
Voi selecta, pentru astazi, exemplul multiculturalismului. Membrii cei mai vioi ai elitelor noastre par convinsi ca tema respectiva e super-actuala si ca vulgarizarea ei va avea efectele unui panaceu. In realitate, ea a fost actuala prin 1985. Ca orice nou curent ideologic, multiculturalismul a incercat, atunci, sa compenseze uzura modelului politic acreditat prin spectaculoasa crestere economica pe care Occidentul a cunoscut-o dupa 1960.
Pana la crahul petrolier de la inceputul anilor '70, lumea capitalista a prosperat. Cresterea constanta a PIB, explozia consumului de masa, extinderea unor drepturi sociale relevante, emanciparea sexuala - iata ingredientele unei mentalitati din perspectiva careia redistribuirea dividendelor si hedonismul libertar sunt mai pretioase decat valorizarea identitatilor.
Multiculturalismul s-a conturat ca reactie la disparitia euforiei pe care organizarea sociala consumista o generase de-a lungul deceniilor sase si sapte. Dar si ca discurs de primenire a revendicarilor - si a mobilizarilor - din sfera vietii civile. Mitizarea progresului economic produsese, intr-adevar, un consumator anesteziat de propria bunastare. Acest tip uman simplificat - caci neconflictual - a devenit, treptat, adversarul inconstient al democratiei. Si cu el avea sa se rafuiasca, eficient, multiculturalismul.
Intaia miscare a vizat reafirmarea dreptului la diferenta si a diferentelor ca atare. A fost criticata "falsa neutralitate" a unei cetatenii imobilizate in sfera consumului. S-a exorcizat, pe de alta parte, vinovatia inerenta marii apostazii colective de la 1789. Chiar daca nu au predicat urgenta unei "intoarceri la Dumnezeu", capetele filozofice au inceput sa considere - in cheia unui masochism cripto-protestant - ca bunastarea Occidentului are un substrat malign (etnocidul colonial, jefuirea resurselor planetare, persecutarea minoritarilor etc.). Noua lectura a istoriei moderne s-a concretizat finalmente intr-o puzderie de actiuni politice menite sa reconfigureze drepturi, teritorii, suveranitati si ierarhii odinioara incontestabile. Si a facut "pui" in randul stangii intelectuale tiermondiste.
Studiosii fenomenului se refera indeobste la trei axiome ale "revolutiei" multiculturaliste, dupa cum urmeaza: 1. Culturile minoritare vor fi salvate numai prin demistificarea "romanului national". Sa terminam cu scoala care ii divinizeaza pe eroii fondatori ai majoritatii si face jocul pietei prin comercializarea unei cunoasteri omogene! 2. Necesitatile sociale sunt determinate cultural. Prin urmare, orice politica sociala "de integrare" - ca si orice etica dominanta - adancesc realitatea scandaloasa a inegalitatilor mostenite. In fine, 3., cetatenia - realitate juridica si, iarasi, culturala - nu are legatura cu apartenenta nationala a indivizilor. Axiome... altfel spus, propozitii nedemonstrate care aveau sa inspire - si in acest caz - numeroase interpretari abuzive sau, mai grav, ridicole.
Multiculturalismul declina la el acasa (adica in Occident) nu atat pentru ca vechile scoli de gandire conservatoare l-ar fi invins - la nivel academic sau electoral -, cat pentru ca "realitatea" (asa de-construita cum se gaseste ea astazi) a invalidat consecintele politice ale axiomelor mai sus amintite. Shakespeare nu are cum sa fie diminuat de amanuntul ca a apartinut rasei albe. Privatizarea politicilor sociale n-a facut decat sa deterioreze conditiile de viata ale "minoritarilor" de tot soiul. In sfarsit, votul regional - incurajat prin Tratatul de la Maastricht - s-a dovedit incapabil sa redecupeze entitatile statale clasice intr-un mozaic democratic de subculturi coerente.
Multiculturalismul are, ca sa scriu asa, si partile lui bune. Problema nu este ca il preluam religios in plin crepuscul, cat aceea ca, facand acest lucru, promovam niste false prioritati. Noi n-avem de rezolvat, in Romania, nici culpe post-coloniale, nici stravechi hegemonii culturale subit insuportabile. Suntem inca departe de orgia consumului nemasurat. Iar ca urmasi ai sistemului comunist, avem mai curand dificultati in relegitimarea stangii democratice si in recompunerea unei coeziuni nationale pe care am derealizat-o sub presiune totalitara. Sa ne "sincronizam", primesc. Dar sa ne alegem mai atent, vorba lui H. Taine, "mediul si momentul"...
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
