Companiile locale nu au mai accesat piaţa de capital din 2008, semnalizând că bursa nu-şi îndeplineşte funcţia principală, aceea de a finanţa economia. În acest context, mai este nevoie de o bursă de valori la Bucureşti?
„E nevoie de o discuţie dacă, la capitalizarea pe care o poate genera astăzi economia României, existenţa bursei mai este oportună“, a spus Oana Petrescu, partener coordonator al diviziei de consultanţă în management a Deloitte România.
Dezvoltarea bursei locale până la un nivel la care aceasta ar începe să fie luată în serios ca sursă posibilă de finanţare ar impune investiţii mari, iar efortul ar putea să fie mai mare decât posibilul beneficiu, a adăugat ea.
„Nu cumva ar fi mai eficient să ne învăţăm companiile să se listeze la Londra?“, a spus Oana Petrescu, care conduce echipa de servicii financiare a firmei de consultanţă.
Ea este şi directorul executiv al Consiliului Patronatelor Bancare, organizaţie din care fac parte şapte bănci, care deţin împreună peste jumătate din activele totale şi o treime din angajaţii din sistem.
Bursa de la Bucureşti nu a mai atras o listare din partea unei companii private din anul 2008. Ultimele companii care s-au alăturat bursei, anume Fondul Proprietatea (FP), Nuclearelectrica (SNN), Romgaz (SNG) şi Electrica (EL), au ajuns pe bursă în urma unor privatizări parţiale la iniţiativa statului.
Consultanţii Deloitte spun că, în prezent, companiile româneşti pot alege dintr-o mare varietate de instrumente de finanţare, care nu îi obligă pe antreprenori să suporte cheltuielile unei oferte publice. Companiile mari pot accesa relativ uşor credite bancare, în timp ce firmele mici s-au orientat către platforme de finanţare publică (crowdfunding) sau au fost „descoperite“ de investitori strategici (angel investors).
De exemplu, producătorul de biciclete Atelierele Pegas, pe care bursa spera să îl atragă în acest an pe piaţa alternativă AeRO, a preferat să se lase cumpărat de Iulian Stanciu, CEO al retailerului eMag.
Antreprenorii români înţeleg însă din sintagma englezească „to go public“ (a lista o companie) că afacerea pe care au construit-o va trece prin două schimbări radicale şi indezirabile. Prima presupune prezentarea publică a detaliilor interne ale afacerii, a doua se referă la a permite publicului să preia o parte din controlul companiei.
Acţionarii minoritari se simt „oprimaţi“, în timp ce cei majoritari sunt „zgândăriţi“ de cerinţele celor mici, descrie George Mucibabici, preşedintele Deloitte, relaţia nefuncţională dintr-unele companii locale.
Peste reticenţa antreprenorilor de a-şi „împărţi“ compania se suprapune şi neîncrederea cu privire la investiţiile pe bursă, persistând imaginea unui ring rezervat elitelor, apreciază George Mucibabici.
„În loc să fie văzută ca un mijloc de finanţare a economiei capitaliste cu participare largă, bursa este percepută ca un joc, prin sintagma «a jucat la bursă».“
