Anul 2007 e deja trecut. E istorie. Continuam insa - cu insistenta - sa-i analizam rezultatele. Ca sa nu repetam erorile comise.
A fost, asadar, 2007 un an cu doua fete. Caci il putem cataloga si bun, dar si rau.
Bun, in sensul ca a continuat cresterea economica, dezinflatia a atins cote record in prima parte a anului, iar dobanzile au scazut. Totodata, a crescut puterea de cumparare a leului.
Rau, fiindca, dincolo de calamitati naturale - intai ploi si inundatii, apoi seceta -, a continuat starea de moleseala din economie, manifestata prin eficienta modesta si productivitate sub nivelul veniturilor.
In plus, n-au incetat reportarile. Societatea romaneasca, in intregul ei, a repetat, in sens larg, soarta multora dintre companiile industriale cu capital de stat. Acele companii care si-au rezolvat problemele curente, isi platesc datoriile actuale, dar bilanturile lor contabile gem de datorii vechi, neonorate si greu de onorat, la care s-au adaugat dobanzi impovaratoare. La fel s-au petrecut lucrurile la nivel general. Au fost rezolvate mai multe probleme curente, dar n-am scapat de acumularile succesive: cedarea ratiunii in fata emotiilor, incercari de "gradualizare", amanarea restructurarii.
Speranta ca economia se va insanatosi in UE nu este nicidecum neintemeiata. Trenul a pornit, dar in 2007 a avut prea multe intarzieri. Desi s-a facut valva mare in jurul succeselor macrostabilizarii, a fost privit cu prea mare superficialitate faptul ca, la nivel de companii, nici de pierderi n-am scapat, nici consolidarea financiara a intreprinderilor viabile n-a fost o preocupare constanta. Mai ales, nu au fost gasite solutii pentru a fi depasita starea financiara fragila din acele intreprinderi risipitoare de resurse. Sunt neimpliniri ce au fost reportate de la un an la altul. Nici in 2007 nu am scapat de ele. Si, dupa cum vedem, ne dau dureri de cap si in acest an.
Cauzele sunt multe. Ma opresc insa numai la una: balanta. Fiindca pe un taler sunt producatorii; pe celalalt, consumatorii. Ei, cei din urma, fiind cei dintai... sacrificati. Obicei mostenit de la Ceausescu. Producatorii - mai ofensivi, mai galagiosi, mai puternici, constituind in cele mai multe cazuri mase compacte de electori - au fost mereu castigatori. Si mai sunt castigatori. Rezultatul: intarzieri pe frontul restructurarii.
Restructurarea ar fi adus, inevitabil, restrangerea schemelor de personal, mult prea incarcate. O castana fierbinte, cu care mult timp nimeni n-a vrut sa se friga. Motivul invocat frecvent, ani in sir: ar creste nepermis de mult somajul. Dar lucratorii care si-ar fi pierdut locurile de munca prin restructurari erau in realitate someri de multa vreme. Erau someri mascati in angajati ai unor fabrici care n-au trait cu adevarat, ci doar s-au prefacut ca traiesc. Pana la urma, treptat, cei mai multi dintre ei si-au oficializat acest statut, prin trecerea de la somajul mascat la cel efectiv. Desigur, contra multor salarii compensatorii. S-a intamplat insa tarziu acest lucru. Dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Productivitatea a crescut asadar nu prin restructurari, ci prin restrangeri de personal.
Triumful concurentei a ramas si in 2007, continua sa fie mai departe, in 2008, ceea ce a fost inca din anii '90: o iluzie. Asa ca, ferite de climatul competitional, multe dintre intreprinderile statului - cele care n-au avut sansa unor privatizari de succes - au continuat sa dormiteze. Iar daca, in cele din urma, au fost si ele privatizate, n-au avut parte de miri destoinici, hotarati sa duca mai departe activitatea industriala. I-au interesat mai mult hectarele intinse de terenuri scumpe si halele din care sa faca spatii comerciale. Tractorul Brasov nu e singurul caz si, probabil, nici ultimul.
Altor intreprinderi - evident, mirese urate - inca li se cauta petitori. Cum insa intreprinzatorii industriali nu se inghesuie, ma tem ca vor ajunge si ele pe mana amatorilor de terenuri si de hale pe care sa le transforme in centre de afaceri. Se teme statul sa le preia datoriile si sa le vanda pe 1 leu unor gospodari decisi sa faca treaba?
Statul mai are insa cateva obligatii in economie, unele complicate, pe care nu le poate vinde. Si nu va scapa de ele niciodata. intre care se numara organizarea pietei. Iar in materia respectiva, doldora de restante, lucrurile nici n-au cum sa fie puse in ordine pana cand nu va fi inghitit, cu lingura, un medicament ce li se pare, celor mai multi, teribil de amar: concurenta. Dar o alta modalitate in stare sa aduca piata in matca normalitatii nu exista. Concret: numai concurenta poate sa puna pe rol costuri recunoscute de piata, productivitate si eficienta optime, produse competitive, cifre de afaceri bune si profit indestulator. Alta cale de iesire din labirint nu exista. Abia dupa acest pas ar putea urma timpul doi, cel aducator de bunastare. Si va fi in continuare asa, chiar daca PIB reuseste sa recupereze cate ceva din pierderea suferita.
Logica economica ne conduce spre o judecata simpla: atat timp cat nu vor fi reinnoite structurile economice, organizarea muncii si sistemul intereselor, a starui in fortarea motoarelor cresterii, in speranta ca vom avea mai mult PIB, ar insemna sa ne afundam si mai rau in ineficienta. Si sa nu mai putem evita confruntarea cu supraincalzirea economiei, indeosebi din cauza devansarii ofertei de catre cererea de consum, fenomen deja semnalat cu ingrijorare de catre agentiile internationale de evaluare a riscului de tara.
Numai intr-un climat economic sanatos, competitional, mai mult PIB poate sa ne aduca si bunastare. Pentru ca numai o productie performanta de bunuri si servicii, in cantitati optime, ar fi in stare sa stimuleze atat veniturile, cat si un consum sanatos al populatiei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
