Wittgenstein spune undeva ca moartea nu este un eveniment al vietii. Afirmatia se refera la moartea fiecaruia dintre noi si nu la moartea celorlalti. Moartea celorlalti este, in schimb, un eveniment curent al vietilor noastre. Suntem martorii indecenti ai sfarsitului indecent al vietii celorlalti. In acest articol nu este vorba despre tacerea mortii proprii, ci despre zgomotul imund pe care il declanseaza spectacolul televizat al mortii celuilalt.
Dintre toate mortile din ultima vreme (observati cat de straniu suna pluralul de la moarte), singura care mi-a transmis un sentiment de seninatate a fost aceea a lui Octavian Paler. Spre deosebire de maestrul sau din tinerete, Albert Camus, Paler n-a murit - inca tanar - in accident de masina, ci - trecut de 80 de ani - dupa ce si-a dus la redactie ultimul editorial. Am fost dintotdeauna convins ca felul in care murim spune ceva despre noi. Moartea este ultimul nostru discurs. Paler a murit nu ca un revoltat, ca un om absurd; a murit aproape ca un om implinit. Cand vezi ca se poate muri si asa, iti vine sa mai traiesti.
Sinuciderile unor tineri, atat de intens mediatizate, mi-au creat insa o stare foarte proasta. In principiu, sunt de acord cu dreptul de a te sinucide si mai ales cu sinuciderea din dragoste. Nu consider ca este o lasitate sa iesi de bunavoie din viata. Dar aceasta este o decizie importanta, de fapt cea mai importanta, pe care trebuie s-o iei in cunostinta de cauza. Or, la 20 de ani sau mai putin nu ai toate datele despre viata. Totdeauna, trebuie sa te sinucizi mai tarziu.
De asemenea, moartea lui Adrian Pintea m-a iritat. Moartea lui Ralu Filip a fost stupefianta; a lui Gil Dobrica, lipsita de muzica. Pentru toate aceste morti, societatea poarta o parte din vina. Paler a fost un om mare; a avut grija singur de propria moarte; celorlalti, societatea trebuie sa le ofere un cadru unde ar putea muri linistiti.
Cel mai mult dintre toate ma exaspereaza insa spectacolul televizat al mortii. Un mort este un impostor pe aceasta lume; trupul lui trebuie sa dispara cat mai curand si sa-i ramana doar amintirea, sa-i ramana vie, cat mai vie. Aceasta obsesie barbara si grotesca fata de trupul celui mort, acest priveghi cu 10 beta este ceva dezgustator de-a dreptul. Inteleg sa filmezi o nunta, dar o inmormantare? N-as putea filma decat, cel mult, Invierea! Ne atrage scandalul in care se lafaie cei vii, excitati de moartea celorlalti. Oare este intamplator ca scena cea mai importanta a religiei noastre este crucificarea? De doua mii de ani, moartea este un spectacol; de cateva zeci, este si un show de televiziune. Moartea celorlalti este mai nou un prilej de a ne jeli fara jena in prime time, de a arata ca cel mort este mort, pe cand noi suntem inca foarte vii, este o jignire adusa celor aflati pe moarte si care se uita, si ei, la televizor.
De ce se intampla asta, nu este greu de ghicit. In realitate, nu ne intereseaza deloc adevaratul scandal al mortii, faptul ca ceva de neconceput se intampla. In cazul de fata nici nu este vorba despre moartea unei rude apropiate, ci despre moartea unei vedete, a cuiva pe care il stim fara sa-l fi cunoscut vreodata, si care, nelasandu-ne nici un gol in suflet, ne lasa libertatea de a savura momentul si de a ne plange de mila. Nu este vorba despre moartea unui prieten, ci a unui necunoscut din alt oras, despre care nu stim decat atat: a murit.
Ne comportam ca si cum doar ceilalti ar muri, iar moartea n-ar fi mai mult decat o curiozitate si un fapt divers. Incercam sa ne imunizam fata de moarte cu trupul, dar in primul rand cu mintea. Ne hranim nu cu gandul matur al propriei morti, ci cu senzatia perversa pe care ne-o starnesc mortile celorlalti. Ne mai intrebam atunci de ce, aproape fara exceptie, traim in degringolada si murim atat de prost?
Arthur Suciu este analist politic in cadrul Institutului PRO
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
