In urma cu 10 ani eram CFO intr-o companie multinationala de produse farmaceutice in Romania si nu intelegeam foarte bine de ce superiorul meu regional pe linie functionala, adica CFO-ul zonei, se lauda intr-un grup restrans de colegi ca pe el "nu l-a facut" CEO-ul regiunii, adica superiorul sau ierarhic, dar nu functional, in sensul unor livrari si implicit facturari dorite de ultimul, dar neacceptate de primul, deci al unor potentiale venituri, realizabile in Rusia, dar nerealizate pana la urma, ca urmare a unei prudente care a prevalat.
Despre ce vorbim? Vorbim despre managementul riscului, care in situatia de mai sus a reusit sa limiteze pierderile unei multinationale tentate, ca mai toate marile firme, de oportunitatile imense de crestere de pe piata rusa. Piata care a intrat intr-o criza economica dura la sfarsitul anilor '90, impreuna cu Asia si care s-a materializat pentru multe companii in pierderi uriase.
Vorbim si despre sau mai ales despre relatiile ierarhice, dar si functionale de la varful companiilor, nu neaparat multinationale. Situatia este mai critica in cele pur antreprenoriale, unde adeseori CEO-ul este actionarul majoritar sau unic al companiei, iar CFO nu exista sau daca exista are o viata foarte grea, daca nu imposibila.
De ce asta? Pentru simplul fapt ca CEO-ul oricarei companii este responsabil peste toate, de vanzari si de cresterea businessului, de atingerea unei cote de piata tot mai mari, in timp ce CFO-ul este responsabil printre altele si de managementul riscului, care deseori este pus in situatia de a limita vanzarile, livrarile catre clienti, la niveluri controlabile, estimabile, protective sub diverse forme, pana la incasarea contravalorii acelor vanzari.
Ce se intampla insa atunci cand cei doi au o intelegere diferita asupra riscului? "Generalul" il poate ignora uneori, mai ales in perioade de efervescenta a cresterii, dar CFO-ul este cel care nu trebuie sa-si piarda capul niciodata, dimpotriva! Si in acest mod poate fi definita nevoia de finantisti, pentru constientizarea riscului, pentru avertizarea si convingerea echipei manageriale, de vanzari in special, dar si a sefului cel mare, ca exista limite si pericole. De aceea finantistii trebuie sa impuna acele limite si sa le agreeze periodic cu restul managementului, inclusiv cu CEO-ul.
Acest lucru nu s-a mai reusit in ultimul timp in lumea financiara, bancara, dar nu numai, ci si in cea corporatista in general, ceea ce a dus la criza financiara si economica globala din prezent. Betia cresterii nelimitate a cuprins majoritatea echipelor manageriale, iar riscul, nu numai cel de neincasare si deci de realizare a veniturilor, a fost minimizat, ignorat, incepand cu criza creditorilor ipotecari subprime din Statele Unite.
De aceea, un alt invatamant din aceasta criza este cel al respectarii neconditionate a regulilor guvernantei corporatiste si a principiului separarii responsabilitatilor ("segregation of duties"), in speta a pozitiei si puterii managementului financiar de a spune "NU, aici este limita" si de a-si impune aceasta pozitie in fata tuturor atunci cand este cazul.
Acest lucru presupune insa un anumit nivel de maturitate si intelegere, acceptare reciproca a argumentelor si analizelor pertinente din partea celor din varful ierarhiei manageriale si - mai presus de toate - a unei inalte calitati a celor care ocupa aceste pozitii de top management in afaceri. Experienta mea de 15 ani ca CFO la cinci companii din domenii diverse in Romania, printre care Arctic si Flanco dupa anul 2000, imi confirma acest lucru.
Nimeni nu are nevoie de yesmani, dar toata lumea are nevoie de manageri financiari, nu doar de contabili, ci mai ales de manageri ! Si in primul rand, cel care este in pozitia de genaral manager.
Dr. Ovidiu Dimbean-Creta, profesor de management financiar, Scoala de Afaceri ASEBUSS - Exec-Edu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
