Decizia, recent anuntata, a Bancii Nationale de a-si rari semnificativ interventiile pe piata valutara si impactul imediat asupra cursului valutar au starnit deja multe discutii, unele pasionale. In cele ce urmeaza voi incerca sa-mi exprim punctul de vedere pe aceasta tema (precizez, bineinteles, ca acesta este strict personal si nu angajeaza pe nimeni altcineva si nici o institutie).
De multi ani toamna da semnalul deprecierii leului. Pana prin septembrie-octombrie Banca Nationala gasea o forma sau alta ca sa impiedice deprecierea, in lupta ei pentru scaderea inflatiei, dar apropierea iernii - si a importurilor energetice mari - lasa fara munitie banca centrala. Reflexul, o data format, se manifesta partial si ca o profetie ce se autoandeplineste, intrucat fenomenul era asteptat si de cei care vindeau si de cei care cumparau valuta pe piata romaneasca. Anticipatii in acest sens s-au regasit abundent in presa si in acest an, cu doua argumente principale: deja aprecierea anticipata de Banca Nationala pentru intregul an s-a produs; continuarea aprecierii ar afecta balanta comerciala, care oricum este in mare suferinta.
Iata insa ca "becul" s-a aprins, dar, contrar asteptarilor, cursul nu s-a mai depreciat ci, chiar dimpotriva, a inghitit mii de unitati (cand se intampla in sens invers, se spunea ca leul a mai trecut un prag psihologic. Acum l-a trecut... inapoi!) din si asa firavul dolar, dar si din mai vigurosul euro. Azi voi incerca sa raspund la intrebarea: Cum se explica aceasta tendinta neasteptata?
De fapt, ea este neasteptata doar datorita "reflexului conditionat", care a tinut loc de judecata. Pentru ca aprecierea leului este un fenomen economic inevitabil. Ea se produce din doua cauze fundamentale convergente: prima, ca intrarile de valuta sunt foarte mari, depasind net iesirile; a doua, ca se inregistreaza un diferential favorabil de productivitate fata de principalii parteneri. Sa le luam pe rand. Intrarile de valuta - nu se mai indoieste nimeni - sunt din ce in ce mai mari, pastrand piata in echilibru chiar in sezonul rece. Astfel, in luna octombrie, vanzarile clientilor bancilor au fost de 94,7 milioane euro, in timp ce cumpararile clientilor bancilor au fost cu numai 0,8 milioane euro mai mari. Foarte neobisnuit toamna. De unde sunt acesti bani, daca avem in acelasi timp un deficit comercial record, deci plati pentru importuri mult mai mari decat incasarile pentru exporturi?
O parte provin din tranzactii de natura contului curent: sume repatriate de "capsunari" si de alti romani care lucreaza in strainatate (care nu sunt putini!); sume cheltuite de unguri in magazinele romanesti de langa granita; sume cheltuite de strainii care petrec mai mult timp in Romania - pentru afaceri sau pentru placere. O alta parte reprezinta tranzactii de capital, care la randul lor se impart in doua categorii: investitii directe si speculative. Investitiile directe sunt atat cele in intreprinderi de tot felul din tara (industrie, comert, hoteluri, institutii financiare), cat si cele imobiliare - in cladiri si terenuri, agricole si neagricole, care au pana la urma un caracter preponderent speculativ. Ambele categorii reprezinta plasamente pe termen lung, care nu creeaza probleme interne dificile. (Iesirea de pe piata se face de regula vanzand altui strain; daca s-ar produce cumva o "fuga de capital", asemenea investitii se lichideaza cel mai greu si, de regula, principalul perdant este chiar investitorul in cauza).
Investitiile strict speculative - si de regula primejdioase pentru economie - sunt cele de pe piata monetara: entitatea straina aduce valuta, o schimba in lei, pe care ii plaseaza in depozite, iar peste 6 luni incaseaza in plus 7 procente, daca intre timp cursul nu s-a miscat. Deocamdata, tranzactiile din ultima categorie sunt interzise de reglementari - dar cine poate sa impiedice, de exemplu, un exportator strain sa aiba o firma inregistrata in Romania, iar aceasta sa plaseze "o vreme" leii obtinuti de la importatorul roman?
Pana de curand, investitiile speculative au fost destul de limitate. Romania era perceputa drept o tara cu risc ridicat - risc mai mare decat diferentialul de dobanda. Intrarea in NATO si reconfirmarea anului 2007 pentru admiterea in Uniunea Europeana au schimbat radical perceptia privind riscul de tara. Este suficient in acest sens sa vedem ca, in prezent, obligatiunile romanesti se tranzactioneaza pe piata secundara la un randament cu numai 0,6-0,8 puncte procentuale peste titlurile similare ale guvernului german. Sa ne amintim ca, dupa criza din Rusia, in 1999, ni se pretinsese cu 13 procente in plus, iar in 2002 marja era inca de 4-5 procente. Chiar daca nu ar mai fi alte evenimente decat cele datorate schimbarii de perceptie externa, si tot s-ar produce intrari, chiar importante, de capital. Care ar presa asupra cursului, in sensul aprecierii lui.
Desigur, daca intrarile speculative ar fi singura explicatie a aprecierii leului, lucrurile nu ar sta prea bine. Mai devreme sau mai tarziu s-ar produce corectii - dupa ce economia ar fi avut mult de suferit, iar multi exportatori si-ar fi pierdut interesul de a mai produce pentru piata externa. Din fericire, asistam si la un fenomen pe care l-as denumi generic castig net de productivitate, care este un factor fundamental ce sprijina aprecierea leului. Cum se manifesta castigul de productivitate? In primul rand, prin cresterea PIB fara cresterea numarului de angajati. Economia creste in acest an cu peste 7%, in timp ce economia tarilor UE nu depaseste 2%. Avem dintr-o data 5, daca nu chiar 6 procente castigate! (Sigur, se poate pune problema calitatii cresterii productiei; daca o parte reprezinta majorari de arierate, n-am facut mare lucru; cred insa ca preponderente sunt cazurile de genul Dacia Pitesti - unde creste puternic productia in timp ce scade numarul salariatilor). Dar nu trebuie sa pierdem din vedere nici castigul implicit de productivitate rezultat din munca in strainatate a romanilor. Daca fiecare roman aduce in tara, sa spunem, 400 euro pe luna, suma respectiva poate fi considerata valoare adaugata neta, ce mareste productivitatea medie a romanilor. In momentul in care contributia acestei categorii devine semnificativa (iar pentru acest an se vorbeste despre peste doua miliarde de euro, adica circa 4% din PIB), suma respectiva sustine aprecierea cursului.
Bine, bine, dar cum ramane cu exportatorii romani? Viata lor devine, fara indoiala, mai grea. Este un mesaj pe care l-a tot transmis Banca Nationala, cat timp s-a luptat sa tina in frau aprecierea cursului. O lupta al carei singur rost adevarat este sa le dea ceva timp exportatorilor sa ia masurile de rigoare: sa reduca din costuri, sa renegocieze contracte sau, daca nu se poate altfel, sa-si schimbe profilul de productie. Este extrem de incurajator ca, pana acum, exporturile cresc. Au crescut cu 6,4% in 2003 si cu nu mai putin de 20,7% in 3 trimestre din 2004. Ceea ce inseamna ca semnalul a fost perceput corect, iar multi dintre exportatori au gasit solutii de adaptare.
Oare toti exportatorii au reusit acest lucru? Fara indoiala ca nu. Unii s-au pierdut pe drum. Altii ar putea sa pateasca acest lucru de acum inainte, daca tendinta de apreciere a leului nu conteneste. Dar aceasta se numeste restructurare prin presiunea concurentei. Rezista cei care se adapteaza mai repede si care sunt competitivi. Progresul in economiile capitaliste adevarate se obtine greu, cu munca multa. De aici insa vine si bunastarea. Si-a imaginat cineva ca este altfel?
Concluzia este ca atat factori fundamentali, cat si conjuncturali preseaza pentru aprecierea in termeni reali a leului. Cu cat anume si la ce sa ne asteptam in continuare? Voi incerca un raspuns intr-un articol viitor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
