Guvernatorul Mervyn King a fost comentat in fel si chip dupa interventia recenta a Bancii Angliei in sprijinul bancii ipotecare Northern Rock. Cu nu mult timp inainte de interventie Mervyn King se declarase impotriva unor astfel de demersuri, facand aluzie la "hazard moral" si nevoia de a se evita ca, prin injectii monetare, sa fie salvate (bailed out) firme/banci care au dovedit imprudenta excesiva in creditare sau atragere de imprumuturi.
Reamintesc ca Northern Rock a fost supusa unor retrageri masive de lichiditati din partea unor deponenti speriati de criza pietei ipotecare in SUA, care insa contagiase alte piete catre toate azimuturile. Episodul King ofera un exemplu in ceea ce priveste importanta declaratiilor unui guvernator de banca centrala asupra credibilitatii personale si a institutiei pe care o reprezinta. Mai mult, avem in cazul Bancii Angliei, dar si in conduita altor banci centrale (inclusiv Fed si BCE) - care au facut injectii substantiale de lichiditate in ultimele luni - o ilustrare a dilemelor cu care se confrunta aceste entitati.
Pentru unii misiunea unei banci centrale se rezuma la stabilitatea preturilor. Chiar regimul de tintire a inflatiei (inflation-targeting) accentueaza aceasta dimensiune a activitatii unei banci centrale. Problema este ca acest enunt, in sine corect, devine simplist daca nu este insotit de calificari absolut necesare. Orice macroeconomist serios stie ca sanatatea sistemului bancar intra in atentia permanenta a unei banci centrale, ca ceea ce numim "supraveghere prudentiala" este o activitate indispensabila pentru a evita nenorociri. Cei care cred in "free banking" nu sunt luati in seama in lumea buna a finantelor. Pe aceasta pista ajungem la notiunea de "imprumutator de ultima instanta" (lender of last resort). Banci centrale, de-a lungul istoriei bancare, au intervenit in momente de mare dificultate pentru sistemele bancare autohtone prin injectii de lichiditate.
Ultimele trei luni au fost marcate de turbulente mari pe pietele de credit, care au avut originea in SUA. Dar nu criza de pe piata ipotecara a ingrijorat cel mai mult -fiindca perioadele de avant si declin fac parte din miscarea ondulatorie a pietelor financiare. Problema majora a fost inghetarea pietelor de credit pe fondul globalizarii pietelor si al inovatiilor financiare care au opacizat aceste piete. Dovada acestui inghet este ca si acum, dupa interventii repetate ale bancilor centrale mari din lume, marja la imprumuturi la trei luni pe piata monetara (fata de dobanzile de interventie) au ramas cocotate. Nici acum unii nu inteleg ca ceea ce deosebeste criza de acum de alte crize, contagiuni (inclusiv de interventia Fed pentru a salva fondul de risc LTCM in 1998) este impactul detrimental al inovatiilor financiare, al obligatiunilor create din datorii securitizate (collateralized debt obligations) asupra transparentei pietelor, asupra gradului de incredere in valoarea tranzactiilor efectuate. Pierderile anuntate de Citigroup si UBS saptamana trecuta arata cat de complicata este situatia, ca se vede numai varful icebergului.
In articolul pe care l-am semnat in ZF in 3 sept. a.c., am subliniat ca, desi au adus unele beneficii prin raspandirea riscurilor, unele inovatii financiare au opacizat pietele de credit. Efectul se vede: desi bancile centrale au redus din dobanzile de interventie (ceea ce ar semnala o relaxare a politicii monetare) pietele de credit nu s-au destins. Explicatia este ca problema majora nu a aparut in sistemele bancare propriu-zise, ci pe pietele de capital, acolo unde au fost create tot felul de instrumente care nu sunt tranzactionate efectiv pe piete. Iar in momentul cand incertitudinile s-au multiplicat cu privire la calitatea instrumentelor din portofolii, teama a blocat creditul, fuga dupa lichiditati s-a instaurat. Nu intamplator am asemuit aceasta stare cu ceea ce Keynes a numit "capcana lichiditatii" (the liquidity trap). De aceea ma numar printre cei care considera ca activitatea fondurilor de risc (hedge funds) trebuie sa fie reglementata, ca bancile comerciale si de investitii trebuie sa-si transparentizeze expunerile fata de diverse plasamente - luand in calcul si ceea ce este in afara bilantului propriu.
O mare dilema si compromis (trade-off) al bancilor centrale in aceasta perioada este, deci, nevoia de a concilia grija fata de sanatatea sistemului bancar cu evitarea inflamarii inflatiei. Potrivit misiunii luptei contra inflatiei bancile centrale mari ar fi trebuit sa nu coboare dobanzile de interventie, intrucat presiuni inflationiste persista (preturi la combustibili, efecte ale secetei etc.). Pe de alta parte, blocajul pietelor de credit si dificultatile mari ale unor entitati financiare au obligat la injectii monetare de sprijin.
In SUA mai intervine un aspect. Statutul Fed si the "Full employment act" (din 1946) cere bancii centrale sa fie preocupata de evitarea unei recesiuni puternice. Aici gasim temeiul pentru care, chiar si in multii ani de sefie a lui Alan Greenspan, au existat interventii ale Fed care pot fi judecate prin dorinta de a indulci fazele de declin economic. In UE, BCE are de construit o reputatie si, de aceea, a fost mult mai reticenta in a asculta de exhortatiile ministrilor de finante reuniti in Ecofin - cand acestia din urma au pledat pentru scaderi de dobanda.
In politica se spune "never say never". In politica monetara lucrurile nu stau chiar asa. Dar nici nu se poate afirma ca matricea de conduita a unei banci centrale este scutita de dileme si de decizii care implica compromisuri. Ultimele luni arata, daca mai era necesar, ca nu exista banca centrala fara o viata complicata, ca deciziile sunt mai dificil de luat in conditiile globalizarii pietelor, ale inovatiilor financiare. Romania este partial protejata de turbulentele actuale, intrucat avem un sistem financiar relativ nesofisticat si expunerile bancilor din Romania la piata subprime sunt, aparent, neingrijoratoare. Dar efecte resimtim vizibil prin scumpirea efectiva a creditului (cresterea marjelor) pe pietele internationale, efectul turbulentelor asupra activitatii economice in economia mondiala. Aditional, BNR se confrunta cu dileme izvorate din complexitatea aplicarii regimului de tintire a inflatiei in conditiile monetare autohtone.
PS. Cresterea economica din Asia si presiunea asupra pietelor pentru produse de baza (basic comodities) ca si asupra preturilor alimentelor de baza va face mai dificila sarcina bancilor centrale. Cred ca este inevitabila o tendinta de durata de crestere a inflatiei, poate chiar cea de fond (core inflation) in lume. Cum vor reactiona bancile centrale la aceasta tendinta? Vor recurge la masuri care ar lovi in ritmurile de crestere economica? Aceasta intrebare priveste si Romania si alte tari care trebuie sa intre in zona euro. Este cazul sa examinam si relatia intre conditiile de la Maastricht si probabila tendinta de crestere a inflatiei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
