De-a lungul istoriei post-decembriste, economia romaneasca a cazut victima unui sir parca fara sfarsit de socuri interne. De la mineriade (evenimentele cu impactul economic cel mai devastator, de la mare distanta), trecand prin incetineala exasperanta a privatizarii si a liberalizarii preturilor si incheind cu legislatia muncii (care si azi este nu numai cea mai anti-economica din Europa, dar este chiar mai retrograda decat fusese pe vremea comunista), am fost si am ramas prizonierii unor evolutii facute parca dinadins sa lase tara noastra in coada Europei. Sunt evolutii care nu au picat din cer si nu au fost rodul conspiratiei mondiale anti-romanesti; de altfel, daca aceasta ar exista cumva, nu ar trebui sa actioneze in nici un fel: se poate baza fara grija pe conducatorii de la Bucuresti.
Au existat si cateva episoade memorabile in care legi adoptate entuziast si aproape in unanimitate au avut efecte deosebit de grave si persistente asupra evolutiei economice ulterioare. Intamplator, costul imediat al fiecareia dintre acestea a fost apropiat de echivalentul in lei a 2 mld. dolari sau euro. Mai putin intamplator, fiecare din aceste legi a fost adoptata in preajma unor alegeri - cand frenezia patriotica a alesilor da in clocot pana intr-atat, incat orice urma de simt al masurii este ingropat adanc.
Prima dintre aceste legi a fost cea referitoare la compensarea globala a arieratelor, din decembrie 1991. Aceasta ciudatenie economica - neintalnita vreodata in nicio alta tara ex-comunista - a fost o masura disperata in incercarea de a repune in functiune o economie total nerestructurata, ce parea a fi afectata de politica monetara restrictiva promovata de BNR, sub presiunea FMI, nu de absenta restructurarii. Masura adoptata de Parlament a aruncat brusc pe piata o emisiune monetara imensa, ce echivala cu circa 2 mld. dolari, ceea ce, la vremea aceea, reprezenta cam 35% din masa monetara. Inundarea brusca a canalelor monetare cu asa o cantitate de bani a avut efecte imediate: piata valutara, cu un curs abia unificat, s-a blocat instantaneu; inflatia s-a reaprins, cu forta sporita (in trimestrul care a urmat, preturile de consum au crescut cu 47,9%, adica o rata anuala a inflatiei de 378%). Pentru un orizont mai lung, compensarea arieratelor a aratat clar conducatorilor de intreprinderi ca nu au de ce se teme, nici a se deranja, restructurarea dureroasa se amana sine die.
Dupa patru ani, la inceputul anului 1996, parlamentarii au avut brusc revelatia ca agricultura romaneasca are nevoie de sprijin, inaintea campaniei de primavara. Daca imi amintesc exact, legea respectiva, o initiativa parlamentara, a avut nevoie de fix o zi pentru a fi discutata, aprobata - aproape unanim - in ambele Camere si promulgata de presedinte. Exemplara mobilizare, menita sa salveze definitiv si irevocabil muribunda agricultura romaneasca. Mecanismul era culmea simplitatii: BNR emitea moneda atat cat cer producatorii agricoli, creditele - desigur, cu dobanda subventionata din greu - se acordau prin Banca Agricola, care nu avea nici macar dreptul sa ii refuze pe clientii rau-platnici, aflati practic in faliment. Totalul creditelor acordate in baza acestei legi s-a ridicat, coincidenta, la echivalentul a doua miliarde dolari. Rezultatul? Pana la urma, anul agricol a fost chiar slab, iar creditele acordate cu ochii inchisi nu s-au mai intors decat intr-o proportie nesemnificativa. Pierderea a fost incasata din plin de Banca Agricola (in intelepciunea lui, legiuitorul nu a prevazut nimic in legatura cu creditele ce vor deveni neperformante); banca nu si-a mai revenit niciodata: au urmat mai multi pasi de recapitalizare - dupa obiceiul "prea putin si prea tarziu" - iar banca a fost in cele din urma privatizata pentru fabuloasa suma de
15 mil. dolari. Cumparatorul, banca austriaca Raiffeisen, a inchis toate unitatile rurale si nu a mai creditat agricultura.
In ambele cazuri, s-au cheltuit sume imense din banii publici, fara a se fi facut vreo analiza prealabila a costurilor directe sau a efectelor induse. Scuza utilizata a fost "urgenta majora", scuza care a mers si pentru lipsa oricarei diferentieri sau limitari, generozitate care a permis accesul larg la resurse al unor entitati care au risipit sau deturnat tot ce au primit. Nu este de mirare ca, in ambele cazuri, nu au existat practic efecte favorabile, dar costurile macroeconomice s-au resimtit timp de mai multi ani.
Mi-am amintit aceste doua episoade cand am aflat ca, in anul de gratie 2007, a fost adoptata o alta lege ce va costa cam doua miliarde, de aceasta data, de euro, in primul an de aplicare (coincidenta? Tot intr-un an electoral...); costul va fi cu mult mai mare - inca nici nu s-a calculat cu cat anume - in anii urmatori: legea privind majorarea pensiilor. O masura pe cat de usor de sustinut prin argumente de ordin social si umanitar, pe atat de riscanta si cu posibile urmari dramatice din punct de vedere economic. Dar subiectul este mult prea fierbinte pentru a nu-i dedica un articol distinct.
Eugen Radulescu a fost presedinte al CEC, al Raiffaisen Bank si director de politica monetara al BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
