Principala problema ce confrunta economia romaneasca este decalajul mare si in crestere intre cat produce si cat consuma. Am aratat ca autoritatile pregatesc asiduu adancirea acestui decalaj, prin cresterea galopanta a deficitului public. Inca si mai problematica este insa evolutia veniturilor, iar guvernul pare sa nu inteleaga nici macar dimensiunea problemei, necum sa adopte politici rationale si durabile de solutionare.
Aderarea la UE a generat o puternica stare de euforie. Revendicarile salariale s-au ascutit in intreaga economie. A existat si o rezerva pentru satisfacerea lor, intrucat cresterea productivitatii o depasise de ani buni pe cea a salariilor, ceea ce redusese costul unitar al fortei de munca. Salariatii au avut de partea lor si schimbarea raportului intre cerere si oferta pe piata muncii. Expansiunea economica - suntem in al optulea an consecutiv de crestere - si exportul masiv de forta de munca au dus la reducerea ratei somajului si la penurie de personal calificat, in mai toate industriile. In ramuri cu profitabilitate ridicata si in expansiune viguroasa, cum sunt industria bancara si cea de asigurari, competitia pentru personal calificat a impins salariile la niveluri de neimaginat cu doar 4-5 ani in urma, fara ca profitabilitatea ramurii sa aiba de suferit. Alte industrii insa - in special cele cu valoare adaugata redusa si mari consumatoare de resurse - nu pot face fata ritmului de crestere a salariilor din restul economiei. In zona serviciilor publice, exodul endemic de forta de munca risca sa destructureze ramuri intregi, precum invatamantul si sanatatea.
In fata acestor probleme serioase, ce fac si ce ar trebui sa faca autoritatile? Raspunsul pe scurt ar fi: sa adopte acele masuri care sa stimuleze cresterea randamentului muncii intr-un ritm care sa acopere integral cresterea salariala. O masura corecta in aceasta directie a fost reducerea poverii fiscale asupra veniturilor din munca, prin micsorarea contributiilor cu caracter social si adoptarea ratei unice de impozitare a salariilor. Masura i-a stimulat pe angajati sa munceasca mai mult si pe angajatori sa reduca plata la negru. Cu siguranta, va veni vremea in care echitatea sociala va putea prevala, iar impozitarea progresiva a veniturilor nu va fi contraproductiva. Deocamdata, ca si in viitorii 10-15 ani, este esential sa stimulam cresterea randamentului muncii. A mari cat mai repede placinta, nu a imparti mai echitabil o placinta amarata este calea spre progres si bunastare. Reducerea poverii fiscale asupra muncii a fost o decizie salutara a guvernului Tariceanu.
Din pacate, singulara. Exista cel putin alte doua domenii in care actiunea guvernamentala a dus la franarea cresterii productivitatii muncii, la mai multa birocratie si mai putina performanta: dimensionarea aparatului administratiei publice si legislatia muncii. In ambele guvernul s-a lasat pur si simplu dus de val. Daca a avut cumva o strategie, a ascuns bine acest lucru, iar rezultatele se vad: numarul functionarilor publici a crescut exploziv, ca si salariile acestora, iar legislatia muncii - oricum cea mai antieficienta din intreaga Uniune Europeana - se schimba doar din rau in mai rau.
Regimul comunist a lasat in urma lui un sistem birocratic gigantic si ineficient, a carui schimbare a fost prea lenta si de amploare insuficienta. Aderarea la UE a adaugat, la randul ei, inerente servituti de natura birocratica, chiar daca unele dintre acestea ar trebui, in final, sa conduca la functionarea mai eficienta a pietelor. Deocamdata, insa, asistam la cresterea, scapata de sub control, a numarului functionarilor publici, concomitent cu majorarea puternica a salariilor acestora. O combinatie care aduce o seama de urmari nefericite.
Desigur, nu putem trece cu vederea impactul asupra bugetului. Mai multi functionari mai bine platiti inseamna mai putini bani pentru investitii si pentru servicii publice in dificultate, cum sunt invatamantul si sanatatea. Nu vreau sa cad in populisme ieftine, dar m-a socat sa aflu, dintr-un studiu al FMI publicat de curand in ZF, ca salariul mediu brut din administratia publica este dublul celui din sanatate, iar in ultimii trei ani decalajul s-a adancit mult, in loc sa scada.
Aceasta stare de lucruri are si alte urmari, pe care le gasesc chiar mai serioase. Astfel, administratia publica tensioneaza direct piata muncii, atat prin competitia pentru atragerea de personal, cat si prin nivelul si ritmul de crestere al salariilor. In perioada 2004-2006, salariile din administratia publica au crescut cu 28 de puncte procentuale mai mult decat castigul salarial mediu brut pe economie, care la randul lui a crescut cu peste 31% in termeni reali. Nici o industrie care urmareste profitul nu poate concura in acest ritm sufocant. In al doilea rand, umflarea schemelor de functionari ai statului atrage inevitabil cresterea birocratiei. Sunt zeci de mii de noi functionari care au tendinta naturala sa arate cat sunt de utili. Asta nu o pot face decat inventand noi proceduri, noi avize, noi formulare. Adica asezand poveri birocratice noi, care risipesc forta de munca si micsoreaza productivitatea muncii.
Realizand in ceasul al doisprezecelea amploarea problemelor - de altfel patronate de guvernul din care face parte - ministrul muncii a promis de curand sa reduca cu 10% numarul de angajati in sectorul bugetar. Frumoasa intentie. Pot insa pune pariu ca nu va reusi. Nu numai pentru ca logica elementara este opusul logicii electorale, dar si pentru ca ii sta impotriva o legislatie a muncii rigida, facuta sa apere viguros dreptul la nemunca. Tema la care voi reveni intr-un viitor articol.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara in cadrul BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
