De curand, ministrul finantelor a facut o declaratie aparent nevinovata, dar care pune in lumina cat de precar inteleg guvernantii nostri mecanismele din economie si cat de putin isi propun sa imbunatateasca situatia acesteia. Ministrul a spus ca avem un deficit de forta de munca de aproape 500.000 de salariati - iar apoi a insirat ramurile in care deficitul este mai pregnant. Unde greseste ministrul?
Romania se distinge, printre altele, cu un nivel foarte scazut al productivitatii muncii. In orice intreprindere, din orice industrie, productia raportata la numarul de salariati este de 2, 3 sau chiar 10 ori mai scazuta la noi decat in unitati similare din celelalte tari ale Uniunii Europene. Expresia sintetica a acestei stari de lucruri este nivelul Produsului Intern Brut pe locuitor, unde Romania se situeaza doar la 39% din nivelul mediu al UE, in termeni de putere de cumparare echivalenta. Ar trebui sa crestem PIB cu 66% pentru a ajunge la nivelul Ungariei! Nu trebuie sa ai doctorate in economie pentru a intelege legatura directa dintre PIB pe locuitor si standardul de viata: suntem pe locul 26 din 27 de tari membre, tot aici este si nivelul nostru de trai. Iar daca vrem sa traim mai bine, trebuie sa muncim mai productiv.
Cresterea productivitatii depinde de doi factori esentiali: tehnologie si organizare. Pentru tehnologie mai eficienta este nevoie in principal de investitii, iar pentru organizare - in primul rand de reglementari flexibile ale pietei fortei de munca. Cu investitiile, de bine de rau lucrurile s-au miscat in directia cuvenita, indeosebi pe seama capitalului strain. Pe partea reglementarii pietei muncii insa, jalea este deplina. Am scris de nenumarate ori despre acest subiect, protestand fata de o legislatie construita stramb, din perspectiva exclusiv sindicala; la noi, angajatii au toate drepturile si cat mai putine obligatii, iar angajatorii vad cum performanta este slaba, dar inchid cercul ineficientei pe seama unor salarii mai mici decat ar putea sa fie. Cei care cred ca sindicatele ii apara pe salariati se inseala fundamental: sindicatele apara privilegiile propriilor lideri, incurajeaza nemunca si genereaza un mecanism perfect pentru a perpetua ineficienta si saracia.
O astfel de abordare avea oarece noima pe vremea cand rata somajului era ridicata, iar ponderea sectorului public era semnificativa, lasand implicit mai mult loc pentru decizii subiective. Acum, insa, situatia este alta. Rata somajului a coborat sub nivelul considerat pe plan international ca reprezinta somaj frictional, ceea ce inseamna ca numai cine nu doreste sa munceasca nu gaseste un loc de munca; sectorul privat este dominant in economie, ceea ce reduce riscul ca un salariat corect sa fie dat afara de un sef care vrea sa angajeze "o pila". (Iar daca o face, il penalizeaza judecatorul cel mai impartial: piata.) In aceste conditii, protejarea pana in panzele albe a salariatului in dauna angajatorului nu are alt efect decat scaderea interesului pentru munca si, in final, reducerea performantelor economiei in ansamblu.
O alta situatie este aceea in care cresterea eficientei unitatii reclama reducerea personalului. Procedurile prevazute de reglementarile actuale sunt atat de complicate si dureaza atat de mult timp, incat este foarte posibil ca o intreprindere in dificultate sa ajunga in faliment inainte de a apuca sa se restructureze. Aceasta stare de lucruri, de altfel, este luata in calcul de potentialii investitori, care pot abandona un proiect sau altul, de teama costului excesiv al inchiderii unei afaceri. Descriind aceasta situatie, teoria economica spune ca barierele la iesirea din sistem se transforma in timp in bariere la intrare, diminuand capacitatea de crestere a performantei. Sau, altfel spus, protectia excesiva se intoarce exact impotriva celui protejat.
Acestea si altele asemenea sunt motivele pentru care, reamintesc, cel mai recent raport al Bancii Mondiale cu privire la mediul de afaceri clasifica Romania pe locul 145 din 178 de tari analizate sub raportul favorabilitatii legislatiei muncii. Va veni ziua - si ma tem ca nu mai dureaza prea mult - cand investitorii vor constata ca celelalte motive pentru a investi in Romania (apartenenta la UE, educatia consumatorilor, regimul fiscal, costul de ansamblu al fortei de munca) nu mai sunt atat de atractive pentru a contrabalansa rigiditatea legislatiei muncii. Iar atunci si celalalt factor care conduce la productivitate mai inalta - cel tehnologic - isi va fi redus actiunea, lasandu-ne acolo unde suntem: la mare distanta in coada Europei.
Poate ca lucrurile ar fi stat altfel daca guvernul ar fi fost preocupat si de altceva decat de pastrarea scaunelor ministeriale si daca in locul persoanelor obediente ar fi atras competente profesionale, mergand inclusiv la functiile de ministru. (Cazul agriculturii, unde a fost numit un ministru competent doar in disperare de cauza, spune multe). Poate si ministrul finantelor ar fi observat ca o crestere cu doar 5% a productivitatii muncii ar acoperi nevoia de 500.000 de salariati pe care oricum nu avem de unde sa ii luam si eventual ar fi propus masuri care sa stimuleze exact asta. In spirit liberal, de care guvernul este total strain.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara in cadrul BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
