In urma cu vreo doua saptamani, un membru marcant al guvernului a lansat sugestia ca fiecare cetatean sa depuna o declaratie de avere, nu doar parlamentarii si o parte a functionarilor publici. Propunerea a starnit reactii aprinse, marea majoritate a analistilor punand la indoiala nu neaparat principiul in sine, ci eficacitatea posibila a mecanismului. Un sondaj de opinie realizat pe internet de un ziar arata insa ca doua treimi din repondenti considera propunerea binevenita.
Explicatia acestei dihotomii sta, cred, in pozitia "majoritatii tacute" de respingere viscerala a imbogatirii prin mijloace frauduloase: daca pretul ce ar trebui platit pentru a rezolva problema ar fi aceste declaratii, ei, bine, atunci vom da si declaratii, numai sa se termine o data! Aceasta atitudine este, in fond, o continuare a valului care a adus Alianta la putere, iar guvernantii trebuie sa inteleaga in deplina sa complexitate aceasta orientare: omul de rand e gata sa faca eforturi suplimentare, dar sa nu care cumva sa le faca degeaba!
Pornind insa tocmai de la nevoia de rezultate concrete, nu de demonstratii care dau bine in presa, sunt si eu de parerea celor mai multi analisti: declaratia de avere, oricat de bine intentionat ar fi cel care o lanseaza, nu poate servi scopului propus, existand dupa parerea mea doua paliere ale lipsei ei de eficacitate. Cel dintai este dat de numarul enorm de declaratii ce trebuie gestionate. Este vorba despre mai mult decat dublul numarului de declaratii de venit pentru calcularea impozitului global, in conditiile in care detaliile ce ar trebui furnizate fac declaratia in sine mult mai complexa. Cunoscand cate ceva in legatura cu functionarea administratiilor finaciare, nu am nici o umbra de indoiala ca, oricat de genial ar fi cel care ar organiza preluarea si gestionarea declaratiilor si chiar daca personalul ar avea rabdare de inger, si tot s-ar bloca intregul mecanism din prima secunda.
Sa ne imaginam insa prin absurd ca declaratiile ar putea fi culese si luate in evidenta; de asemenea, trec peste riscul, cat se poate de real, ca acestea sa incapa (si) pe mana unor indivizi care sa le dea alte destinatii decat cele legitime. Ajungem la cel de-al doilea palier al lipsei de eficacitate: cum poti folosi informatia pentru a descuraja in vreun fel imbogatirea fara justa cauza? Alegand la intamplare, sa spunem, 1% din declaratii pentru a le verifica? Intai ca acest 1% inseamna vreo 170.000 de cazuri. Daca verificarea se face doar intr-o zi, de un singur om, si tot e nevoie de vreo 1000 de persoane care sa nu faca nimic altceva tot anul. Dupa aceea insa, trebuie fructificate rezultatele verificarii - asumand ca, intre cei 170.000 se nimeresc si vreo 1000, sa spunem, de persoane cu o situatie "deosebita". Dar si asa, oricat ma framant, tot nu gasesc vreun mod prin care un imbogatit fraudulos, chiar daca declara riguros tot ce are, si tot ce are se gaseste in tara, nu pe te miri unde pe mapamond, poate fi in vreun fel sanctionat, prin simpla prezumtie de vinovatie...
Adoptarea declaratiei de avere ca mijloc de control al imbogatirii fara justa cauza are similitudini greu de trecut cu vederea cu alte episoade ale tranzitiei, mai vechi sau mai recente. In ordine cronologica, prima similitudine este cu intreprinderile ineficiente, care erau tolerate de autoritati. "Cum sa stim ce intreprinderi sunt cu adevarat ineficiente, cand toate sunt in blocaj finaciar?" - se scuzau, pe la inceputul anilor 90, conducatorii de atunci. De unde si solutia salvatoare: facem o compensare globala a datoriilor, iar dupa aceea, sa te tii! Solutia, adoptata prin lege in decembrie 1991, a fost una din cele mai devastatoare erori de politica economica. Emisiunea bancii centrale a fost, daca imi aduc bine aminte, echivalentul a doua miliarde de dolari - suma care, bineinteles, a fost o gura de oxigen exact pentru cele mai ineficiente intreprinderi, care au mai tarait-o asa cativa ani, linistite pe deplin in privinta capacitatii - daca nu cumva si a dorintei - guvernului de a reforma economia.
Era nevoie de tot acel efort financiar pentru a pune turnesol pe cei ineficienti? Desigur ca nu! Cele mai ineficiente 100 de intreprinderi se puteau arata si atunci cu degetul; de unele guvernul mai trage si azi, intr-un joc de-a uite privatizarea - nu e privatizarea. (Vezi cazul "Tractorul" Brasov - brava intreprindere socialista care si in anul de gratie 2005 asteapta la pomana guvernului pentru a mai fenta piata inca un an, sau macar inca un trimestru). Ajungand la ziua de azi: e nevoie de 17 milioane de declaratii de avere pentru a gasi 10 sau 100 de mii de imbogatiti ilegal? Fara indoiala ca nu. Pot fi luate la puricat, fara nici o retinere si in baza legislatiei actuale, firmele banuite de a fi amestecate in jocuri ilicite, impreuna cu toate cele cu care acestea au intrat in afaceri (se numeste control incrucisat - se invata la scoala despre asa ceva). Daca cei care cauta sunt de buna credinta si stiu meserie, nu se poate sa nu gaseasca raspunsuri la multe dileme de dupa 1990.
A doua similitudine, mai recenta, este cu activitatea Parchetului National Anticoruptie. Infiintat la presiunea partenerilor occidentali - pentru a dovedi ca guvernul este hotarat sa ia taurul de coarne - institutia s-a fasait total, in investigatii de trei lulele, in loc sa isi concentreze intreaga artilerie asupra adevaratelor cazuri de coruptie. In acest caz, coborarea nivelului de la care PNA are competenta de investigare a reprezentat actul de deces al eficientei sale. Ma tem ca nu cumva extinderea cercetarii averilor asupra tuturor cetatenilor sa nu fie tocmai mecanismul prin care cei ce ar trebui cu adevarat sa fie cercetati sa scape neatinsi.
Asadar, as fi de parere ca declararea averilor de fiecare locuitor al tarii nu va ajuta cine stie ce, cel putin in momentul de fata, pentru ca ar consuma multe resurse pentru putine rezultate. In schimb, daca guvernul se preocupa de Coruptie - nu doar de coruptia "celorlalti"! - sunt multe lucruri de facut si de discutat. Marile canale prin care se colecteaza venituri la buget si se efectueaza cheltuieli trebuie atent disecate, iar procedurile trebuie standardizate, incepand cu cele mai vulnerabile, adica cele prin care circula sumele cele mai mari. Primul exemplu care imi vine in minte il reprezinta restituirile de TVA: o sursa extraordinara de coruptie, atat prin platile ilegale, cat si prin conditionarea (procentuala!) a platilor perfect legale. Aici, pe de o parte, pentru sumele mari, controlul incrucisat trebuie sa fie absolut obligatoriu: nu se ramburseaza TVA decat dupa ce s-a clarificat faptul ca furnizorul produsului in cauza exista cu adevarat si el si-a achitat datoria la stat privind respectiva taxa. In oglinda, o data stabilit dreptul contribuabilului de a i se rambursa TVA, apoi el nu mai trebuie sa fie la mana functionarului care ii cere nonsalant 10 sau 20% din suma, pentru a fi si el "cooperant". Iar exemple de acest gen se regasesc oriunde sunt si bani publici. Pentru ca averile ilicite numai asa pot fi facute: pe o cale pe unde se colecteaza sau se distribuie bani publici. Aceste canale trebuie examinate cu atentie. Iar pentru asta nu e nevoie de declaratii de avere.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
