Am inca vie in memorie amintirea ultimelor ierni din anii comunisti, cand temperatura din case nu trecea de 12 grade decat in zilele neobisnuit de calde... afara. Sistemul de termoficare urbana a fost unul din cele mai dramatice esecuri ale regimului de trista amintire si, in treacat fie spus, unul din motivele ce i-au precipitat caderea. In multe cazuri, aburul de joasa presiune si apa calda erau doar produse secundare ale altor industrii, care obtineau alumina, produse chimice sau energie electrica. Aceasta imprejurare, la care se adauga incapacitatea funciara a regimului de a lucra eficient, a condus la realizarea unor retele de termoficare urbana cu un randament la utilizator incredibil de scazut - ce trecea arareori dincolo de 30%. Faptul ca izolatia termica a blocurilor era de asemenea grav deficitara nu facea decat sa amplifice problema obtinerii unui confort termic cat de cat acceptabil in milioanele de apartamente are "urbanismului" romanesc.
Dupa 1989, o mare parte a industriilor care furnizau "materia prima" pentru termoficarea urbana si-a dat sfarsitul, lasand producerea agentului termic (brrr, sinistra expresie!) in instalatii de sine statatoare. Acest fapt nu a modificat randamentul la utilizator, care a continuat sa scada, ca urmare a imbatranirii retelei si a resurselor insuficiente pentru investitii majore, dar si datorita obstinatiei cu care a fost aparat de autoritati monopolul de stat in domeniu. Chiar lasand la o parte schemele de personal obeze si celelalte costuri de functionare umflate, ramane cert un lucru: din fiecare suta de metri cub de gaz natural consumat pentru termoficare urbana, doar circa 25 ajung sa incalzeasca apartamentele - restul este irosit in centrale cu tehnologie antica sau in retele menite sa incalzeasca pamantul patriei, mai degraba decat pe locuitorii ei.
Ce au facut guvernele care s-au succedat timp de 15 ani la Palatul Victoria pentru a schimba aceasta stare de lucruri? Nimic. Absolut nimic.
La inceputul anilor '90, problema a fost oarecum usor ingropata sub minciuna preturilor. Diriguitorii de atunci ai Romaniei au socotit ca e mai nimerit sa falsifice pretul energiei si sa pretinda ca nu ne costa prea mult risipa din termoficare, decat sa adopte un program de reabilitare durabila. Cat de realista a fost aceasta decizie s-a vazut ceva mai tarziu: prabusirea Bancorex s-a datorat, in parte, sustinerii de catre aceasta banca a politicii mioape de subventionare netransparenta a consumului de energie.
Incetul cu incetul, gunoiul nu a mai incaput sub pres. Pretul energiei a fost ajustat - treptat, dar suficient pentru a nu mai putea masca gigantica risipa din sistemul de termoficare. In mod socant, totusi, guvernele s-au multumit sa subventioneze in parte producatorii si in parte consumatorii, azvarlind pe fereastra mii de miliarde de lei in fiecare an, dar nu au miscat un deget pentru a rezolva cauza de fond a problemei. De cativa ani incoace au trecut si la contorizarea consumului la utilizatori - ceea ce este cel putin straniu: sunt tocate sute de miliarde de lei pentru a masura risipa, dar nu s-a schimbat nimic in randamentul energetic de ev mediu cu care opereaza regiile de termoficare, iar consumatorii contorizati nu pot face nimic pentru a regla consumul in cauza. Ultima nazbatie, lansata cu mult tam-tam, este contorizarea pe fiecare apartament, cu posibilitatea reglarii consumului. Nu trebuie sa fii doctor in instalatii pentru a intelege ca: 1) tehnic este practic nerealizabil, la modul cum sunt construite retelele de termoficare din interiorul blocurilor noastre; 2) chiar daca s-ar rezolva tehnic, ar costa cat nu face, mai ales daca ne gandim si la conditiile de licentiere ce sunt impuse de autoritati executantilor lucrarilor in cauza; si 3) risipa nu ar fi mai mica, ci doar suportarea costului ei ar fi diferita; eventual, unii din noi ar prefera ?sa isi mai puna o haina" si sa plateasca mai putin la intretinere. Demoralizatoare solutie, la 15 ani de la prabusirea regimului comunist.
Apropierea momentului integrarii in UE forteaza autoritatile sa abandoneze si nivelul actual al subventiei la producator, ramanand doar posibilitatea sprijinirii celor mai vulnerabili consumatori. Sa ne intelegem: la nivel de economie nationala, este absolut indiferent daca tot costul real al termoficarii este platit direct de utilizatorul final, daca acesta din urma este partial subventionat sau daca regia autonoma este cea care primeste subventiile. In oricare din aceste cazuri avem de a face cu mecanisme de redistribuire a efortului financiar, dupa un algoritm mai just sau mai putin just din punct de vedere social. In oricare dintre cazuri insa, efortul si risipa raman aceleasi, iar platitorul final, de asemenea: contribuabilul roman. El suporta nota de plata si daca pretul gazului natural si al petrolului este tinut jos in mod artificial, si daca regiile de termoficare sunt subventionate pentru a pastra relativ ieftina giga-caloria, si daca creste pretul acesteia, iar sprijinul este acordat doar celor mai defavorizati consumatori (cei care, oricum, nu ar avea bani de contorizare individuala).
Afirmam ca nici un guvern nu a miscat un deget pentru a rezolva problema risipei de energie termica, dar sunt de parere ca actualul guvern are a-si reprosa cel mai mult in aceasta privinta. Pe de o parte, scadenta alinierii la norme europene in materie de subventii se apropie vazand cu ochii, iar guvernul stie perfect acest lucru; pe masura ce obligatia abandonarii treptate a acestora parcurge noi stagii, tot mai multi dintre cetateni sunt siliti sa apeleze la ajutoare de stat pentru a trece iarna. Obsesia frigului din case a fost inlocuita doar cu obsesia costului urias al incalzirii. Pe de alta parte, industria de producere a caldurii a facut progrese enorme - randamente de 90-95%, necunoscute pe la noi cu un deceniu in urma, fiind azi normale, fie in centrale relativ mari, fie in microcentrale de bloc sau de apartament. Or, guvernul nostru si-a indeplinit obligatiile internationale asumate, majorand pretul gigacaloriei, dar nu a luat nici o masura de imbunatatire a randamentului termic si, in plus, s-a incapatanat cu obstinatie sa impiedice cetatenii sa iasa de sub sclavia regiilor de termoficare.
Situatia este la fel, in general, in toata tara, dar capitala se afla in cea mai absurda situatie: Radet nu poate, fizic, sa furnizeze suficient agent termic tuturor consumatorilor, pentru ca risipeste trei sferturi din energia pe care o consuma. In acelasi timp, cei care doresc sa-si rezolve problema caldurii si a apei calde in mod independent - adica: sa nu mai ia parte la risipa in care se complace si pe care o patroneaza autoritar guvernul, dar nici sa mai plateasca pentru ea - nu numai ca nu sunt sprijiniti in demersul lor, dar sunt sicanati si purtati pe drumuri cu o consecventa demna de o cauza mai buna.
Articolul de fata nu urmareste discutarea solutiilor tehnice pentru rezolvarea unei probleme cronice devenite mai mult decat acuta. Specialisti de prestigiu, cu care am discutat pe aceasta tema, imi spuneau ca solutii exista. Nu are rost sa discut daca ar trebui reconstruiti gigantii si reabilitate conductele de transport sau, dimpotriva, ar fi mai eficient sa ne axam pe construirea unor microcentrale termice de cartier sau de bloc, eventual cu productie concomitenta de energie electrica. Cea dintai ar putea fi (marginal) mai eficienta daca privim doar considerentele de natura tehnica, iar cea de-a doua ar avea de partea ei avantajele relativei simplitati juridice si al recuperarii mai rapide a investitiei. Oricare din solutii cere insa timp, foarte multi bani si, obligatoriu, eliminarea monopolului de stat. Dar amanarea unei solutii adevarate - de reducere a consumului, nu doar de contorizare a lui - costa si mai multi bani. Iar timpul nu mai are rabdare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
