Aceasta criza este mai complicata decat celelalte cu care s-au confruntat diferite tari in diferite momente pentru ca ea a cuprins intreaga economie mondiala, iar remediile sunt mai dificil de decelat, dain cauza conditiilor ei specifice. Totusi, pentru economiile dezvoltate tratamentul bazat pe stimularea cererii, chiar prin cele mai putin conventionale tehnici, pare sa inceapa a da roade - mai intai in Statele Unite si, sa speram ca nu peste multa vreme, si in Europa.
Ma tem ca lucrurile sunt inca si mai complicate pentru tara noastra, care are un nivel mai scazut de dezvoltare si dezechilibre mai accentuate decat alte tari europene. Din nenorocire, in locul abordarii lucide a cauzelor si a posibilelor solutii, noi ramanem in continuare prizonierii unui joc cu tinte false si prea putine masuri cu adevarat semnificative.
Problema esentiala a Romaniei este de a fi in stare sa atraga in circuitul economic national resurse externe de volum ridicat, pe o perioada relativ indelungata. Acesta trebuie sa fie obiectivul fundamental al politicii economice. Dar atingerea acestui obiectiv presupune mult mai mult, iar uneori cu totul altceva decat ceea ce facem noi sau ne propunem sa facem.
Dar de ce avem nevoie de resurse externe? Pentru a putea continua, pe baze mai sustenabile insa, procesul de recuperare a decalajelor care ne separa de celelalte tari ale Uniunii Europene. Economisirea interna este insuficienta oricum, iar problema eficientei alocarii resurselor nu poate fi rezolvata fara know-how extern.
Prin aceasta prisma, imprumuturile uriase obtinute de la FMI si de la Uniunea Europeana reprezinta cel mai bun lucru pe care puteau sa il faca pe termen scurt autoritatile romane. Intai, pentru a evita un colaps pe care l-ar fi antrenat aproape inevitabil amputarea brutala a influxurilor externe. Apoi, pentru a avea un suport in vederea adoptarii unor politici pe cat de impopulare, pe atat de necesare pentru restabilirea echilibrelor majore din economie. Asa stand lucrurile, mi se pare trivial si lipsit de sens ca dezbaterea interna sa se concentreze asupra a cat va plati fiecare cetatean in contul dobanzilor pentru aceste credite. Chiar daca suma nu este neglijabila, o asemenea tema ar avea sens doar daca ar fi contrapusa unui calcul - din fericire, ipotetic - al consecintelor comprimarii mult mai brutale a consumului, daca nu ar fi existat finantare externa.
Existenta sprijinului extern ne-a ajutat, printre altele, prin aceea ca nu a pus pe fuga investitorii. In 4 luni din acest an, investitiile nerezidentilor au acoperit peste 170 la suta din deficitul de cont curent, fata de numai 66 la suta in ianuarie-aprilie 2008. Iar investitorii au ramas nu doar pentru ca lichiditatea imediata nu mai reprezinta o problema, ci si pentru ca sprijinul din surse oficiale este conditionat de adoptarea unor politici care sa garanteze viabilitatea economiei. Aici este marea problema: vor putea intr-adevar autoritatile romane sa ia deciziile corecte si apoi sa le si aplice?
Deocamdata, ma tem ca semnele nu sunt cele mai bune. Din nou tragem in tinte false. Vezi Doamne, prin politici de stimulare a consumului, ca in SUA si in majoritatea tarilor Uniunii Europene, putem si noi sa iesim din criza. Eroare profunda, din multiple cauze. In primul rand, pentru ca noi pornim de la un deficit extern urias, care arata ca oricum consumam mult mai mult decat producem. Adica, economia noastra are suficienta cerere, stam mai prost cu oferta; ceea ce trebuie stimulata nu este cererea, ci oferta. Sau, altfel spus, nu avem ce face cu politici keynesiste, chiar daca acestea ar fi valabile prin alte tari.
In al doilea rand, pentru ca situatia bugetului Romaniei este oricum deosebit de grava. Dublarea cheltuielilor publice in intervalul 2005-2008, fara ca prin aceasta sa se fi produs vreo imbunatatire a serviciilor publice sau vreun rezultat in materie de investitii, arata un nivel de incompetenta si iresponsabilitate guvernamentala ce a atins culmi incredibile. Continuarea politicilor din 2008 in 2009 ar fi atras un deficit public de 9 la suta din PIB - arata scrisoarea de intentie pe care se bazeaza acordul cu FMI, dar si aceasta cifra se intemeiaza pe o estimare a evolutiei productiei ce se dovedeste prea optimista. Atentie: continuarea politicilor, nu adoptarea altor masuri de stimulare a cererii!
In al treilea rand, cresterea deficitului public in 2009, ca urmare a comprimarii brutale a veniturilor bugetare, are oricum un efect de stimulare a cererii, oricat de indezirabil ar fi acesta.
Lista argumentelor este mult mai lunga. O intrerup aici pentru a formula o concluzie amara: a fost foarte usor sa fie majorate cheltuielile publice, intr-o frenezie ce parea fara sfarsit. A venit vremea sa ne trezim la realitate. Cheltuielile publice trebuie sever amputate. De la cele privind pensiile „speciale" - care ar fi deplin intemeiat, moral si economic, sa dispara cu totul - la salariile din sectorul public, care au explodat in ultimii trei ani, dupa ce guvernul a scapat fraiele. Acest proces va fi complicat si dur. Ma tem ca guvernul nu va avea forta de a adopta masuri atat de dificile, oricat de justificate.
Ramane cealalta solutie: majorarea fiscalitatii. Se vorbeste deja cu glas tare despre renuntarea la cota de impozitare unica. Ar fi o solutie care ar aduce prea putini bani in plus la buget, dar ar indeparta investitorii. Adica, ar lovi fix in interesul national pe termen lung.
Eugen Radulescu este director in Banca Nationala si fost presedinte al Raiffeisen Bank si CEC
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
