Desi detonatorul a fost criza derivativelor "subprime", cauzele au fost numeroase si adanci, unele dintre acestea tinand de economia reala. Paradoxal, acestea sunt cel mai putin discutate, desi ele raman, probabil, cele mai semnificative si mai dificil de surmontat.
Pe de o parte, avem dezechilibrul major intre cerere si oferta in economia americana. Intai, cele doua industrii pe care se bizuia modelul american - automobilul si locuintele - au depasit cu mult pragul pana unde cererea solvabila putea tine pasul capacitatii uriase de a produce. Mecanismele financiare au intarziat cat de mult au putut revelarea dezechilibrului (in fond, chiar criza "subprime" a pornit tot de la credite ipotecare pe care debitorul nu avea cum sa le plateasca, dar fusese imbiat sa le contracteze). Pana la urma, insa, realitatea nu a mai putut fi escamotata: s-a gasit un copil care sa strige "imparatul este gol". Vraja s-a rupt, iar producatorii americani de masini si de case s-au trezit ca nu au cui vinde - eterna si inevitabila, se pare, cauza a crizelor in capitalism.
Al doilea dezechilibru american a fost cel dintre economisire si consum. Desi modelul se bazeaza pe stimularea consumului, de-a lungul timpului a existat mereu un sector intern care si economisea: fie publicul, fie intreprinderile, fie guvernul. De aceasta data, s-a intamplat ca in acelasi timp toate cele trei sectoare sa fie inclinate spre consum: publicul, datorita dobanzilor extrem de scazute o lunga perioada de timp; intreprinderile, datorita boom-ului prelungit si ratelor inalte ale profitului, care le-au impins sa investeasca masiv; guvernul, datorita politicii "antiteroriste" a administratiei Bush care a atras un deficit public fara precedent. (Sa remarcam, in treacat, ca este pentru a treia oara dupa al doilea razboi mondial cand Statele Unite se lasa angrenate intr-un razboi in Asia si tot pentru a treia oara cand efectul asupra economiei americane este devastator.
Ceea ce arata ca nici politicienii lor nu invata nimic din greselile trecutului sau, ma rog, ca din timp in timp grupurile de interese din industria militara a tarii ajung destul de puternice pentru a-si face jocurile cu dispret total fata de restul societatii.)
Fapt este ca dezechilibrul dintre economisire si consum a impins deficitul de cont curent al Statelor Unite la un nivel prea ridicat. Nici macar cea mai mare economie a lumii si detinatoarea celei mai importante valute de rezerva nu poate face chiar orice - iar daca totusi incearca, efectele se vad: valoarea dolarului scade, influenta politica a Statelor Unite are de suferit si, mai mult de atat, economia mondiala se resimte serios. Fostul locatar al Casei Albe nu a fost prea popular in lume in niciun moment. Daca insa politicile pe care le-a promovat el ar fi evaluate obiectiv, cred ca ar avea de infruntat oprobriul public mai mult decat detestatul Bernard Madoff.
Pe de alta parte, marile tari emergente, in special China si India, au devenit jucatori de prima marime in economia mondiala. Si nu mai vorbim doar despre jucarii si tricouri, ci despre aproape orice bun sau serviciu. Iar asta inseamna consum semnificativ de resurse, de la petrol la suc de fructe, de la otel la cereale. Aceasta mutatie majora are efecte de mare amploare, de la schimbarea centrelor care influenteaza decisiv preturile mondiale ale marfurilor (commodities) la relocarea zonelor care afecteaza sever echilibrul ecologic. (Acest din urma aspect ar trebui evaluat la amploarea lui reala, mai ales tinand seama ca nici China, nici India nu doresc, sau poate nici nu pot, sa isi asume raspunderile care pana la urma le revin la nivel planetar in aceasta privinta.)
Trebuie remarcat totodata ca noile puteri economice mondiale au un rol marginal pe pietele financiare. Bursele, valutele, fondurile si institutiile financiare sunt centrate pe zona nord-atlantica, in timp ce economia reala se muta inspre sudul Pacificului, iar evolutiile demografice din ultimele decenii ar putea accelera tendinta de relocare, pe masura ce consumul va creste in aceasta zona.
Acestea sunt datele fundamentale in acest moment. Ele arata ca iesirea din criza va fi dificila. Intai, va trebui ca Statele Unite sa-si inventeze un nou model de crestere si sa-si diminueze drastic deficitul extern; chiar daca amploarea crizei financiare este mai mare decat s-a banuit, cred totusi ca Statele Unite vor gasi resurse pentru aceasta. Le va ajuta si slabiciunea prelungita a dolarului, pe langa flexibilitatea fenomenala a economiei lor.
In acelasi timp, tarile care sunt principalii exportatori neti, in special China, trebuie sa fie in stare sa isi reorienteze fluxurile mai mult inspre piata interna si ceva mai putin inspre export - ceea ce va fi extrem de complicat, chiar daca va exista o vointa politica in acest sens, desi nici asta nu e foarte sigur.
In sfarsit, sistemul financiar mondial va trebui sa depinda mai putin de dolarul american, fara ca prin aceasta sa se bulverseze si mai mult echilibrele globale - iar aceasta mi se pare cea mai dificila cerinta intre cele trei. O fi venit vremea "bancor"-ului lui Keynes? si daca da, vor gasi liderii politici ai lumii intelepciunea de a accepta o solutie echilibrata? Avand in vedere toate cele de mai sus, sunt foarte sceptic cu privire la capacitatea economiei mondiale de a iesi durabil din criza.
Unde se gaseste Romania in acest puzzle planetar? O simpla trecere in revista a listei noastre de prioritati pe agenda de politici economice arata ca ne pandeste decuplarea si marginalizarea, in conditiile in care, ca de obicei, tintele false si fumigenele tin locul politicilor care ar duce la transformarea crizei in oportunitate. Dar despre acest subiect - intr-un viitor articol.
Eugen Radulescu este director in Banca Nationala si fost presedinte al Raiffeisen Bank si CEC
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
