La inceputul acestui an, societatea romaneasca a fost profund tulburata de riscul de a rata intrarea in Uniunea Europeana in 2007, datorita derapajelor de ordin politic. tara noastra a ajuns sa se singularizeze prin contraperformanta, cauza esentiala a acestei stari de lucruri fiind, la urma urmei, incapatanarea alesilor nostri de a nu permite tarii desprinderea totala de un trecut sinistru si lipsit de perspective, dar foarte "lucrativ" pentru cativa - veniti din acelasi trecut, dar suficient de abili si de verosi pentru a nu lasa sa le scape oportunitatile ivite, indiferent de cat va patimi societatea de pe urma bunastarii lor.
Preocuparea legata de problema de ordin politic a umbrit o alta cel putin la fel de grava - de altfel, avand aceeasi sorginte -, respectiv prapastia care ne separa in plan economic nu numai de Uniune, ci si de practic toate celelalte tari care se pregatesc sa acceada la aceasta. O vreme, ne-am mai mangaiat cu gandul ca macar vecinul de la sud de Dunare este undeva pe aproape, dar si aceasta palida consolare se indeparteaza pe zi ce trece. Dupa criza care a zdruncinat-o dramatic in 1997, Bulgaria a facut aproape numai ceea ce trebuia. A generat o clasa politica mult innoita si a trecut la reforme majore in economie, sub conducerea unor administratori bine educati, lipsiti de complexe si, foarte semnificativ, de "ancuscriri" si de alte "obligatii" fata de mostenitorii directi ai regimului Jivkov - personaje imbatranite in rele si cu mintea incremenita in proiecte expirate. Asa se face ca Bulgaria progreseaza pe calea reformelor, iar primul ei ministru nu trebuie sa isi consume energia pentru a incerca sa mistifice traducerea "fara suflet" a unui verdict dat la Bruxelles, pe cat de stanjenitor, pe atat de adevarat: Romania nu are economie de piata functionala.
Unul dintre semnele cel mai usor vizibile in acest sens este mentinerea inflatiei in palierul "cu doua cifre". Pentru ca in acest nivel al inflatiei se varsa toate disfunctiile, reformele pe jumatate si pacatele capitale ale economiei romanesti. Aici se regasesc si sindicalistii de la "Roman", care de 15 ani isi apara cu dintii dreptul la nemunca, si miile de miliarde jefuite de la Rafo Onesti, si birocratia sufocanta, care descurajeaza investitorii de marca, si impozitele uriase (pe care le platesc doar "prostii"), si arieratele, care scad doar cand guvernul mai da cate o iertaciune...
Este mai mult decat semnificativ ca toate celelalte candidate la Uniune inregistreaza niveluri ale inflatiei care reprezinta o treime sau mai putin decat cel din Romania anului 2003. Pana si tarile europene care nu isi propun inca intrarea in UE, precum Albania sau Belarus, au performante net mai bune decat ale tarii noastre in acest domeniu. De aceea, decizia autoritatilor de a atinge o rata a inflatiei cu o singura cifra in 2004 este un semnal absolut necesar ca reforma progreseaza si la noi. Rata de 9% in decembrie 2004 fata de decembrie 2003 (ceea ce se traduce printr-o medie anuala de 11,5% in 2004, fata de 15,2% in 2003) este un obiectiv minimal in raport cu celelalte tari central-europene, dar foarte ambitios, tinand seama de situatia din tara noastra. Iar cand spun acest lucru, nu ma refer la cine stie ce particularitati mirobolante ale economiei romanesti, ci - din nou - la intarzierea dramatica a reformelor adevarate, la riscurile unui an electoral si, nu in ultimul rand, la neincrederea cetatenilor de rand in hotararea alesilor de a face ce au promis. Iar aceasta, in pofida faptului ca in primul trimestru lucrurile au mers destul de bine, inclusiv sub aspectul presiunilor inflationiste. Cu o rata de 0,5% in martie 2004, cresterea preturilor s-a situat la numai 2,2% in intregul trimestru, ceea ce inseamna, anualizat, fix 9%. Este bine. Dar va dura?
In primul trimestru presiunea pentru reducerea inflatiei a venit, in buna masura, din fenomene monetare. Pe de o parte, cursul valutar a sprijinit calmarea preturilor. In martie, cursul leului fata de euro a fost, in medie, cu 1,3% mai bun decat in decembrie trecut, ceea ce inseamna o apreciere reala de 3,4%. In conditiile in care banca centrala a redevenit comparator net pe piata valutara (in primele trei luni a cumparat net 266,7 milioane euro, ceea ce inseamna 2,1% din totalul tranzactiilor pietei valutare), este clar ca influxul de valuta continua. Cauzele exacte ale acestei stari de lucruri urmeaza a fi descifrate in continuare. Daca surplusul apare mai ales din repatrieri de valuta ale romanilor care muncesc in strainatate este in ordine, dar daca este in crestere si ponderea capitalurilor "fierbinti", in cautare de plasamente cu randament ridicat, atunci lucrurile devin problematice. Pe de alta parte, politica monetara a Bancii Nationale nu a fost relaxata, aratand o determinare clara in a lupta cat se poate de serios cu inflatia. Rezultatele masurilor adoptate incepand din august 2003 sunt vizibile, mai ales in planul reluarii trendului ascendent al economisirii populatiei si, desigur, al scaderii presiunilor inflationiste. Totusi, deficitul contului curent nu pare sa se calmeze, ceea ce arata, in fond, limitele inerente ale politicii monetare: daca echilibrul intern se amelioreaza, exista riscul accentuarii dezechilibrului extern, in absenta masurilor complementare, referitoare la ajustari in sectorul real.
De aceea, durabilitatea trendului actual al inflatiei depinde hotarator de masurile adoptate de guvern. Pana in prezent, lucrurile se prezinta onorabil. Bugetul nu a inregistrat derapaje (dar cand a facut-o in cursul primului trimestru al anului?) si este de apreciat, printre altele, continuarea ajustarii preturilor administrate, cum sunt cele de la gaze naturale - masura si nepopulara si inflationista pe termen scurt, dar indiscutabil benefica pe termen mai lung. De asemenea, au fost lansate masuri pentru lichidarea unora dintre intreprinderile fara sperante, iar politica salariala a fost, in linii mari, adecvata. Spun "an linii mari" pentru ca, de exemplu, acceptarea unei cresteri cu 12% a salariilor ceferistilor da un semnal prost: salariatii unei regii sufocate de pierderi, cu productivitate in regres continuu, pe masura ce tarifele pentru serviciile lor de proasta calitate sunt tot mai putin competitive, sunt gratulati cu o crestere a salariului real cu 3%, admitand ca guvernantii insisi cred in tinta de inflatie pe care au agreat-o.
Ajungem astfel la unul dintre cele mai delicate ingrediente ale politicii antiinflationiste: credibilitatea. Dupa 15 ani de inflatie galopanta, perceptia publicului ramane circumspecta. Este de aceea esential ca politicile sa fie chiar mai prudente decat ar recomanda calculul matematic al efectelor probabile ale acestora. Este cumva prea greu intr-un an electoral? Poate. Insa timpul pierdut pentru reforma se razbuna.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
