Noutatea cotei unice a produs, in buna masura, efectul scontat. Daca milioanele de salariati, carora voci din Guvern le-au dat asigurari ca nimeni nu va pierde nimic si ca toti vor castiga, mai putin sau mai mult, se vor convinge, atunci cand isi vor numara banii, ca n-au fost mintiti, atractivitatea reformei va spori. Mai ales atunci cand oamenii vor intelege ca timpul nu s-a oprit in ziua de 28 decembrie 2004. Pentru ca efectele cu adevarat benefice ale cotei unice vor veni pe masura ce va trece vremea. Cand, bineinteles, salariile in crestere continua vor incepe sa fie inregistrate integral in cartea de munca. Sau cand toti cei ce vor sa munceasca mai mult - si mai bine! -, nu vor mai fi descurajati de saltul exploziv al impozitului o data cu cresterea castigului. Va fi insa nevoie, atat la nivelul Guvernului, cat si in ministerele de resort, de un efort urias de comunicare.
De ce de comuncare? Pentru a face sa fie bine inteles, la nivelul intregii noastre societati, faptul ca in joc nu e o simpla relaxare fiscala. Ca se paseste inainte, printr-o reforma fiscala profunda, pe o cale cautata astazi in lumea intreaga. Aceea in care accentul in materie de fiscalitate se muta din sfera impozitelor directe in cea a impozitelor indirecte. E limpede de ce: pentru a incuraja munca, veniturile din munca, investitiile. Pentru ca munca inalt calificata, competenta, initiativa eficienta sa poata fi platite nelimitat.
La noi, plata muncii era limitata practic. Chiar daca, teoretic, ingradirile nu pareau sufocante. In realitate, insa, salariul brut a fost impovarat cu prea multe taxari. Numai ca o astfel de fiscalitate se transformase in bumerang. Un bumerang alcatuit din impozite excesive, care zbura el pana unde zbura, dar apoi se intorcea catre buget si-l lovea napraznic. Rezultatul aparea tot "in scara", ca si sistemul de impozite: veniturile salariale fiind mai mici, oamenii munceau dupa cum erau platiti; daca societatea avea parte de mai putina munca, era normal sa circule mai putine produse si la buget sa ajunga mai putini bani; profiturile intreprinderilor sa fie mai mici si in consecinta mai mici sa fie si incasarile din impozitul pe profit; plus ca, atat timp cat pe piata de consum ajungeau mai putini bani, se vindeau mai putine marfuri si contributia la buget a taxei pe valoarea adaugata era diminuata. In acelasi timp, un consum restrans nu putea sa constituie un stimulent pentru productie.
Ce schimbari aduce reforma fiscala? In primul rand, o necesara simplificare: dispare impozitarea "in scara", cu cinci trepte. Apoi, salariatii vor primi mai multi bani fara sa li se ceara companiilor nici un efort financiar. Fiindca efortul il sustine statul. La nivelul intregii societati, cresc salariile fara ca vreo companie sa fie nevoita sa inregistreze in costuri cresterea respectiva. Dovada ca noua filosofie fiscala ii confera sistemului de impozite si taxe nu numai un instrumentar de constrangere, dar si o gama de stimulente. Mai mult, printr-o regandire a bugetului ar putea fi incurajata munca eficienta si descurajata munca facuta cu spatele la piata si la consumatori.
Dar problema-problemelor o constituie sursele de venituri. Si asta nu depinde numai de filosofia bugetara, ci si de filosofia economica. In buna parte, sursele de venituri bugetare au fost secatuite, timp de 15 ani, de o "protectie" sociala rau inteleasa. Dar si de sustinerea unui mare numar de intreprinderi de stat, care constituie gaurile negre ale economiei. Desi normal ar fi fost ca aceste intreprinderi, in primul rand, sa alimenteze bugetul. Ani la rand, industria de stat a primit subventii substantiale, in timp ce salariatilor li s-au oferit indexari fara nici o legaruta cu productivitatea muncii.
Dar tocmai cresterea de salarii e aspru criticata. In primul rand de o parte a analistilor economici. De teama ca ar putea fi reaprinsa inflatia.
E rau ca vor creste salariile pe toate treptele? Mai ales ca aceste salarii sunt extrem de mici. Romanul s-a obisnuit, nu de azi-de ieri, ci de prea multa vreme, sa astepte cu nerabdare ziua de leafa. Masa mare a salariatilor din tara noastra isi leaga executia bugetului de familie de ziua in care "se dau banii": in aceasta zi se fac cumparaturi, se platesc datorii, se achita notele de plata la telefon, chirie, intretinere si asa mai departe. E limpede: romanilor nu le ajung banii de la un salariu la altul...Fara indoiala, sunt platiti prost. Un salariu mediu lunar se mentine in jurul echivalentului a 150 de euro. N-are nici un sens sa facem comparatii cu tarile dezvoltate. Grav e insa faptul ca salariile romanilor sunt mici si in comparatie cu vecinii nostri. Si am in vedere atat salariul nominal, cat si salariul real.
Salariile romanilor fiind atat de mici - si prin urmare neindestulatoare - de ce ar fi rau daca ar incepe sa creasca substantial? La urma - urmei, o leafa mai buna n-ar fi un stimulent pentru o munca de mai buna calitate? Si inca un fapt: economia da semne de inviorare si asta o recunoaste chiar FMI. Chiar intreprinderi din sectorul de stat au inceput, vrand-nevrand, sa se intoarca cu fata spre piata. N-ar fi timpul ca si salariile s-o ia in sus? Din nefericire, la aceste intrebari nu-i usor de raspuns. Ce s-a infaptuit e inca prea putin. Pentru o crestere generalizata a salariilor ar fi nevoie de o innoire radicala si generalizata a comportamentului companiilor, investitorilor, comerciantilor si al salariatilor.
Totodata, insa, nu poate fi ignorat nici faptul ca salariatul roman, cu venitul lui mediu ce nu depaseste 150 de euro pe luna, are o contributie mai mare la buget decat ceea ce platesc, din profit, nenumarate combinatele siderurgice, petrochimice, chimice, mine si sonde, fabrici mari sau mici. De aici pornesc multe dintre necazurile economiei noastre: de la profit. Intreprinderile cheltuiesc mult, consuma mult, in acelasi timp cifrele de afaceri sunt mici, din aceasta combinatie neputand rezulta altceva decat o valoare adaugata nesemnificativa. Si atunci: e normal ca scala impozitului pe castigurile salariale sa ramana impovaratoare? E normal ca impozitele pe profit sa fie segmente din profituri in mare parte neinsemnate, neputand fi repartizate decat sume mici pentru rezerve si provizioane obligatorii, pentru investitii, pentru dividente si pentru premierea salariatilor? Sau e normal ca din veniturile bugetare, alimentate de o economie cu eficienta anemica, sa nu ajunga decat sume extrem de mici la sanatate, invatamant, armata, justitie, politie, administratie? Din toate aceste motive la noi munca e atat de prost platita. Si nici nu va putea fi altfel platita cat timp societatea noastra, in ansamblu, va continua jocul cocolosirii intreprinderilor de stat.
Pana cand intreprinderile romanesti nu vor invata sa inoate in ape curgatoare, sa se descurce fara subventii, fara stocuri si, indeosebi, fara obligarea unor parteneri interni de a le prelua produsele chiar daca nu sunt corespunzatoare din punct de vedere calitativ, nimic nu se va schimba. Dar pentru a se schimba ceva e nevoie sa fie pusa in miscare spirala expansiunii economice. E nevoie de mai multa munca eficienta. Si, mai ales, de mai mult spirit intreprinzator, de libera initiativa. Starea de asteptare nu-i decat un mod de a lungi boala. Daca nu va fi declansat acest razboi cu somnolenta economiei si, mai cu seama, daca nu va fi castigat, starea noastra prelungita de asteptare va continua sa aduca saracie, sa ucida procese de productie si sa loveasca atat de mult in stimulentele muncii, incat eficienta sa ramana un simplu vis.
Guvernul a reformat scala de impozitare si a marit salariile. O masura indrazneata. Dar acum e nevoie de garantii ca nu se vor reintoarce niciodata preturile cataratoare. Din acest motiv se teme si FMI de o crestere generalizata a salariilor: ca sa nu fie din nou reaprinsa inflatia. Guvernul va castiga batalia daca va descuraja grupurile industriale ce striga tare si pretind ratii mai mari din painea sociala. De prea multe ori cei galagiosi si-au luat partea leului. Se intelege ca in dauna celorlalti, tacuti si resemnati. Asa insa nu mai merge. Este o iluzie credinta ca vor fi rezolvate problemele sociale inainte de a fi regenerata munca. Iar regenerarea muncii nu e doar o chestiune morala. Fara organizare inteligenta, facuta de oameni competenti, munca e "oarba": ea nu faureste valori, ci risipeste resurse. Din aceasta cauza avem parte, acum, in economie, de multa dezorganizare si de multa risipa. Acompaniate de doua stafii care ameninta continuu: salariul derizoriu si somajul! Exista insa o legitate economica pe care nimeni n-o poate ignora fara sa plateasca scump: aceea ca salariile se raporteaza la eficienta muncii si nu la preturi. Solutia e una singura: sa reformam munca, organizarea muncii si proprietatea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
