Zilele trecute, un grup de oameni de afaceri romani s-a intalnit cu delegatia FMI la Bucuresti, pentru a schimba opinii despre modul in care economia romaneasca poate fi pusa pe picioare. Mai multe ziare au relatat despre aceasta intalnire, prezentand si propunerile formulate de partea romana. Daca relatarea este corecta, trebuie sa spun ca, din pacate, propunerile in cauza oscileaza intre greu de aplicat cu rezultate pozitive si de-a dreptul caragialesti. Sa le luam pe rand, in ordinea descrescatoare a aplicabilitatii.
Prima propunere este de a reduce arieratele prin vanzarea creantelor pe o piata secundara. Ideea este in principiu buna. Formule de acest fel sunt utilizate si pe plan international. Astfel, la "Clubul de la Paris" si la "Clubul de la Londra" sunt negociate datoriile publice si, respectiv, cele private ale tarilor intrate in dificultate de plata. Creditorii isi asuma o parte a pierderii (uneori, substantiala), iar debitorii isi asuma anumite obligatii si reiau serviciul datoriei. Mecanismul functioneaza de zeci de ani cu rezultate multumitoare. De aceea, negocierea arieratelor intreprinderilor pe o piata secundara nu poate fi respinsa ab initio. Ma tem insa ca, pentru a functiona cu succes, ar trebui indeplinite si alte criterii si conditii, care la noi sunt sublime, dar lipsesc cu desavarsire.
Pe de o parte, ar fi de dorit ca participantii - debitori si creditori - sa nu fie intreprinderi cu capital public. Or, majoritatea arieratelor sunt intre debitori de tot felul si creditori publici - fie ei direct bugete ale statului, fie utilitati, furnizate de regii autonome. Este lesne de inteles faptul ca interesul de a obtine un "pret corect" pentru creantele lui este incomparabil mai mic si mai usor de viciat atunci cand creditorul este o entitate publica. De altfel, experientele de pana acum (cu feluriti recuperatori privati de bani publici) arata cu prisosinta ca asemenea solutii se pervertesc imediat in instrumente de jaf cu acte in regula, o noua gaselnita pentru prelungirea acumularii primitive a capitalului la atatia ani de la prabusirea regimului comunist.
Pe de alta parte, lipsesc atat informatiile cu privire la situatia financiara reala a debitorilor (pe baza carora sa fie evaluate si datoriile acestora), cat si mecanismele eficiente de executare a creantelor - justitia facandu-si in continuare un titlu de glorie din apararea debitorilor in dauna creditorilor. Ca urmare, chiar daca s-ar tranzactiona arierate, nu ar exista un fundament economic credibil. Cel mult, ar ajuta la "inalbirea" debitorilor rau platnici, amplificand hazardul moral si selectia adversa. Asadar, daca propunerea in sine merita retinuta, aplicarea ei practica ar trebui facuta cu multa prudenta.
O alta propunere vizeaza cresterea deficitului public, pana la 5-7% anual, pentru a stimula investitiile interne. Nobil obiectiv, dar valoarea propunerii este doar aceea de a oferi material didactic pentru ilustrarea zicalei ca drumul spre iad este pavat cu bune intentii. Si iata de ce:
Prin definitie, cresterea deficitului public este menita sa dea un impuls cererii interne, atunci cand economia este in recesiune. Or, economia romaneasca inregistreaza de cativa ani o rata de crestere de circa 5%, in conditiile unei rate a inflatiei net superioare celei inregistrate in orice alta economie europeana si ale unui deficit extern in crestere, pana la un ingrijorator 5,8% in 2003. Toate aceste semne arata clar ca economia romaneasca nu numai ca nu este in recesiune, dar se apropie de supraincalzire. Cererea agregata depaseste net oferta interna - ceea ce explica de ce avem inflatie interna si deficit extern. Daca pe acest fundal adaugam un deficit bugetar mai mare cu 3-5 puncte procentuale decat in prezent, nu vom obtine decat si mai mult deficit extern, si mai multa inflatie sau cate ceva din ambele, dar prea putina crestere economica.
Dar sa admitem ca s-ar decide cresterea deficitului public. Cum se finanteaza asa ceva? Pe plan extern, este foarte putin probabil. Romania a depasit inca din 2003 pragul critic al deficitului de 5% din PIB, ajungand in apropiere de 6%. A solicita de la creditori straini inca 3-5 puncte procentuale ar insemna ca Romania ar dori sa consume cu 9-11% din PIB mai mult decat produce. Isi imagineaza cineva ca un asemenea deficit este finantabil?
Ramane deci varianta finantarii interne. Sa calculam. Anul 2003 a fost un an de rapida majorare a creditului intern, cu 33,7% in termeni reali, pe seama expansiunii fara precedent a creditului neguvernamental, care a crescut cu nu mai putin de 49% peste rata inflatiei. Nu cred ca gresesc afirmand ca relansarea economica s-a datorat, cel putin in parte, finantarii bancare mult ameliorate. Chiar si asa, cresterea totala a creditului intern s-a cifrat, in cifre absolute, la 101 mii de miliarde lei, in timp ce un deficit de 5% din PIB - adica cea mai mica dintre cifrele propuse - echivaleaza cu 94,5 mii miliarde lei (tot in preturi 2003). Deci pentru a finanta pe plan intern un asemenea deficit ar trebui sa utilizam in acest scop o suma echivalenta practic cu toata cresterea creditului intern din anul cu cea mai rapida expansiune a acestuia. Daca prin absurd s-ar ajunge la asa ceva, ar insemna ca s-ar sugruma creditul neguvernamental, care ar trebui sa stagneze in termeni nominali, chiar admitand ca s-ar repeta aceeasi expansiune a creditului intern! Mai grav, este probabil ca s-ar produce o explozie a dobanzilor comparabila cu aceea din 1999, cand lipsa accesului la piata externa, dupa criza din Rusia, a obligat guvernul roman sa transfere asupra pietei interne practic toata datoria externa scadenta.
Asadar, aplicarea propunerii ar impinge tara intr-o criza dramatica, din care in nici un caz nu ar avea de castigat oamenii de afaceri romani. Este bizar ca tocmai unii dintre ei sa formuleze asemenea propuneri...
In sfarsit, ultima propunere este de a se acorda o amnistie fiscala, iar debitorii care in urmatoarele 12 luni continua sa nu isi plateasca datoriile, sa intre in procedura de faliment. Argumentele impotriva unei asemenea masuri ar vorbi despre hazard moral, despre selectie adversa, despre riscurile si costurile enorme ale crearii unui asemenea precedent. Cred insa ca cel mai concis si la obiect comentariu il gasim in dialogul dintre conu' Leonida si consoarta dumisale: "si al treilea, ca se face si lege de muraturi. Adicatele, ca nimini sa nu mai aiba drept sa-si plateasca datoriile." "Maica Precista, Doamne! Apoi daca-i asa, de ce nu se face mai curand republica, soro?"
* Eugen Radulescu este consilier al guvernnului Bancii Nationale
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
