În România de dinainte de criză, nevoia de bani creştea fără nicio limită. Visam autostrăzi, drumuri, canalizări, infrastructură energetică şi multe altele. Dar nicăieri şi niciodată, nici măcar în ţările bogate, banii nu vin după nevoi. "Banii vin de la pădure, din topor şi din secure" sună versurile unui cântec străvechi pe care şi-l mai amintesc încă ţăranii de prin satele ardelene. De fapt, vin din muncă performantă. Şi totuşi, deşi munca ţării nu era performantă, un fapt ciudat s-a petrecut în România: din afara ţării au început să vină bani în valuri. Valută. Intrarea în NATO şi apropierea aderării la Uniunea Europeană făcuse ţara atractivă pentru bănci şi pentru fondurile de investiţii în căutare de oportunităţi. La care s-au adăugat şi banii trimişi acasă de românii plecaţi în lume. Sumele - adunate din nenumărate surse - erau de-a dreptul impresionante: 11 miliarde de euro în 2005; 17 miliarde în 2006; 18,9 miliarde în 2007; 16,7 miliarde în 2008. O medie anuală de aproape 17 miliarde de euro. Bani mulţi, foarte mulţi.
Era însă societatea românească pregătită să gospodărească bine aceşti bani? Nu, nu era. Şi nu au fost bine folosiţi. A crescut consumul, au crescut investiţiile în consum, a făcut explozie piaţa imobiliară, dar oferta de bunuri fabricate în ţară şi de servicii se mişca încet. Fiindcă ţara consuma mai mult decât producea, iluziile au luat-o înaintea realităţilor. Băncile, instituţiile financiare, companiile de servicii au început să-şi imagineze că din speculaţii pot fi scoşi mai mulţi bani decât din muncă şi din economisire. Iar o parte a populaţiei, cu acces la credite bancare, ajunsese să creadă că nu toate drumurile către dezvoltare trec prin eficienţă economică.
Ce s-a schimbat după 2008? Lumea a intrat în criză şi afluxul de bani veniţi din afara ţării s-a oprit. A fost un test care ne-a arătat cât de dependenţi eram de banii veniţi de afară. PIB-ul şi-a impus imediat tendinţa către creşteri negative. Recesiunea s-a instaurat în România pentru opt trimestre. Iar ieşirea din recesiune, în 2011, nu a avut încă vreme să producă efecte benefice. Vom avea nevoie, timp de câţiva ani buni de aici înainte, de un ritm mai mare al creşterii economice. Şi de grăbirea restructurărilor. Căci fără restructurări duse până la capăt - în economia reală întâi şi întâi, unde se află cheia problemei - creşterea PIB-ului s-ar putea poticni.
După criză însă, filmul nu va fi reluat de acolo de unde s-a rupt. Viaţa economică nu va curge în aceeaşi albie şi ţara nu va reveni la stilul de consum de dinainte de 2007-2008. Un fapt e cert: nimic nu va mai fi cum a fost. Ne îndreptăm către o nouă normalitate.
Nu va fi ca în arhitectură. În lume, nenumărate oraşe, străzi, centre istorice sunt reclădite după metoda retro. Arhitecţii caută vechile planuri, adună fotografii de demult, apelează la amintirile localnicilor şi refac totul aşa cum a fost, până în cele mai mici detalii. Dacă însă în arhitectură un astfel de procedeu dă rezultate bune, în economie ar fi catastrofal. Va fi nevoie de proiecte noi. Şi de un drum nou. Nu doar la noi, ci în toată lumea. Înainte de criză, deşi planeta păstra încă zone mari de sărăcie, în lume se adunau bani mulţi, iar consumul creştea parcă fără limite. În acest iureş, lumea s-a trezit pe neaşteptate cu o turbulenţă financiară gravă, cauzată de surplusuri de lichiditate şi de supraconsum, care s-a transformat într-o criză clasică de supraproducţie.
După criză, lumea va constata că stilul de viaţă va fi altul, că inclusiv modelul de consum se va schimba radical. Vrând-nevrând, stilul de viaţă va suferi corecţii şi la noi. Chiar dacă economia românească n-a avut şansa de a împinge ciclul economic până la nivelul boom-ului atins de ţările dezvoltate. Iluziile nu mai avem cu ce să le hrănim. Vom fi nevoiţi să rupem definitiv legăturile cu eficienţa modestă şi cu creşterea prea lentă a competitivităţii. Altfel viaţa noastră nu va avea cum să se schimbe.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
