(partea I)
Multă lume spune că anul 2010 a fost anul crizei datoriilorsuverane, cel puţin în UE. Această problemă a apărut însă oarecumneaşteptat, fără o schimbare aparent radicală în fundamenteleeconomice.
Ministrul grec de finanţe constata că prima de risc pentrudatoriile suverane ale Greciei a crescut brusc în martie 2010,deşi situaţia nu se deteriorase faţă de ianuarie 2010. Răspunsulprimit trimitea spre comportamentul neliniar al pieţelor! Toateinstituţiile internaţionale şi europene, precum şi guverneleţărilor importante din UE s-au alarmat şi au decretat ca inamicpublic numărul unu datoriile suverane. A urmat firesc recomandareade politică: consolidarea fiscală. Dacă în 2009, Keynes păreareabilitat prin masivele stimulente fiscale injectate în economieşi în special în bănci pentru a evita catastrofa financiară, anul2010 a scos din nou la rampă teoriile la modă dinainte dedeclanşarea crizei.
Utilizarea unor politici bugetare active pentru compensareadeficitului de cerere privată efectivă a devenit din nou desuet şicum spaţiul pentru politica monetară era foarte restrâns, areînviat teoria consolidării fiscale expansioniste combinată cuaceea a echivalentului ricardian. Miniştrii de finanţe din UE i-aucomandat profesorului Alesina de la Harvard, un inventator remarcabil de modele economice antikeynesiene, un studiu care săfacă lumină. Fără nicio surpriză, domnul Alesina a servit, ambalatîn superbe modele matematice, soluţia: consolidarea fiscală bazatăîn principal pe reducerea cheltuielilor publice1.
Astfel, se câştigă încrederea pieţelor şi a populaţiei,investiţiile şi consumul se înviorează şi creşterea economică esteasigurată! Chiar dacă câţiva experţi de la FMI, fără să angajezeinstituţia, susţinuţi ulterior şi de "The Economist", au descoperitîntr-o analiză2 că raţionamentul lui Alessina se baza pe un modeleronat, mobilizarea a fost exemplară: Comisia Europeană, BancaCentrală Europeană, FMI, guvernele naţionale din UE au decretatrigoarea bugetară ca prioritate numărul unu.
De exemplu, independenta Bancă Centrală Europeană susţinea, înediţia din iulie 2010 a buletinului său, teza antikeynesianăconform căreia stimulul fiscal nu poate încuraja consumul şirelansarea economică. Cheltuielile publice finanţate prinîndatorarea guvernului, afirma BCE, vor "dispersa" cheltuielileprivate, cauzând creşterea dobânzilor reale sau determinareafamiliilor de a-şi creşte economiile, întrucât se aşteaptă săplătească mai târziu taxe mai mari (echivalentul ricardian). Vocile care s-au opus, deşi prestigioase - Stieglitz, Krugman,Skidelsky - au format tabăra minoritară. "Liga suferinţei" ("PainCaucus"), prezidată de "ulii bugetului" ("budget hawks"), adică"tăietorii de buget", a învins.
Obsesia rigorii s-a reflectat şi în propunerile instituţiilor UEreferitoare la reforma guvernării economice în UE. Constatând căuniunea monetară nu are instrumentele care să-i permită să răspundăeficace în situaţii de criză cu şocuri asimetrice, în martie 2010,Consiliul European a decis înfiinţarea unui grup de lucru condus deVan Rompuy, preşedintele Consiliului European, pentru a găsirăspunsurile pentru noua arhitectură instituţională a guvernăriieconomice în zona euro şi în UE în general. Raportul acestui grupde lucru a fost adoptat în octombrie 2010.
În paralel, Comisia Europeană a propus un set de măsuri învederea consolidării guvernanţei economice în UE prin douăcomunicate din 12 mai şi 30 iunie 2010, pentru a prezenta la 29septembrie 2010 un pachet de propuneri legislative care codificăjuridic ideile din cele două comunicări. În mare, este vorba deconsolidarea supravegherii fiscale, prin înăsprirea Pactului destabilitate şi creştere3 şi reinventarea supravegheriidezechilbrelor macroeconomice şi de competitivitate, scăpate de subcontrol înaintea crizei.
În plus, Consiliul European a propus şi un mecanism permanentanticriză. Lăsând la o parte faptul că pachetul de propuneri estepână la urmă un substitut al unei guvernări economice autentice(care ar presupune crearea unei uniuni fiscale), acesta are caprincipală ipoteză combaterea inamicului numărul unu: datoriilestatelor. Deşi multe vor depinde de felul în care aceste propunerivor fi implementate, putem anticipa că preocuparea pentru reducereadraconică a cheltuielilor publice va fi dominantă. Amintesc doardouă propuneri menite să descurajeze sever capacitatea statelor dea utiliza bugetul public pentru oferta de bunuri publice.
Primul este noul principiu de politică bugetară prudentă conformcăruia creşterea cheltuielilor anuale nu trebuie să depăşească orată prudentă de creştere pe termen mediu a PIB-ului şi trebuie săfie net inferioară în cazul în care obiectivul bugetar pe termenmediu nu a fost atins. Cum estimarea ratei prudente de creştere aPIB şi a obiectivului bugetar pe termen mediu ţine mai degrabă deartă decât de ştiinţă, este uşor de anticipat că noul principiu depolitică bugetară prudentă va fi utilizat pentru impunerea unorreduceri draconice ale cheltuielilor statelor.
Impunerea cu mai mare stricteţe a regulilor fiscale numericeobligatorii completează tabloul rigorii bugetare viitoare. Deexemplu, în Gruzia, care experimentează un model radical dedereglementare în economie, legea impune un plafon maxim de 25% dinPIB pentru cheltuielile publice (în UE cheltuielile publice sesituează la 40-45 % din PIB şi chiar mai mult în ţări nordice).Comisia bipartizană, numită de preşedintele Obama, pentru a oferisoluţii de reducere a datoriei uriaşe a SUA (peste 90% din PIB), amers şi mai departe, propunând un plafon de 21% din PIB. Însecolul XIX, cheltuielile principalelor state capitaliste erau sub10% din PIB, aşa că este loc de mai bine! Animaţi de motorul franco- germano - britanic, ne îndreptăm spre aceeaşi filozofiebugetară.
Cum s-a ajuns ca inamicul (public şi privat) numărul unu să fiedatoriile suverane? Mai ales că datoriile suverane nu aureprezentat cauza crizei financiare şi economice, dimpotrivă ele aufost efectul ei. Chiar dacă în anumite situaţii, statele s-audovedit imprudente în gestionarea finanţelor publice, cauzaprincipală a crizei trebuie căutată în ideologia dereglementăriiexcesive a pieţelor, în special a pieţelor financiare. Nuiresponsabilitatea guvernelor, ci iraţionalitatea agregată apieţelor a provocat criza. Inexistenţa controlului asupra"dezechilibrelor globale", determinate de transferurile masive aleeconomiilor, şi asupra finanţelor globalizate au produs, până laurmă, cel mai mare dezastru financiar din istorie.
Astfel, pieţele financiare globale au permis transferarea uneicantităţii în continuă creştere de economii din ţările emergentedin Asia şi din ţările producătoare de petrol spre ţărileoccidentale, unde au fost utilizate pentru finanţarea unorîmprumuturi, de cele mai multe ori, către gospodării. Riscurileacestor împrumuturi, generate de desincronizarea între activele încare regiunile emergente erau capabile să investească şi pasiveleemise de împrumutătorii din ţările dezvoltate, au fost preluate de"sistemul bancar alternativ"4.
Controlul asupra cantităţii de risc cumulat şi a calităţiiîmprumuturilor care generau aceste riscuri a fost inexistent,conducând în final la izbucnirea crizei. Aceasta a relevat, înultimă instanţă, deficienţele unei ideologii care a impus credinţaîn autoreglarea pieţelor şi raţionalitatea deciziilor actoriloreconomici, încurajând autorităţile să neglijeze funcţiile lor dereglementare şi supraveghere. Totodată, criza a dezvăluitpericolele majore ale unei globalizări care nu este acompaniată deo coordonare strânsă internaţională, de o guvernare economicăglobală.
Inversarea între cauză şi efect îşi are originea în aşa-zisa"percepţie" a pieţelor financiare. Salvată de la catastrofă chiarde state, obligate astfel să facă deficite, lumea finanţelor adecis brusc să se "îngrijoreze" de datoriile pe care tocmai ea lecrease. Prin ridicarea dobânzilor pentru datoriile suverane,aceasta a creat în mod artificial criza datoriilor suverane.
"Îngrijorarea" pieţelor nu este însă neapărat consecinţa uneianticipaţii bazate pe fundamente economice sau chiar o chestiunede psihologie umană acceptabilă, ci mai degrabă rezultatul unorînţelegeri pe un teren de golf, în jurul unui vin scump, eventualîntr-un club şic din City-ul londonez5. Criza a ridicat problemaechilibrului de putere între state şi pieţe. O criză de asemeneaproporţii nu este doar rezultatul unei neglijenţe în lumeafinanţelor sau a seducţiei naive a economiştilor faţă deraţionalitatea pieţelor libere şi farmecul modelelor matematice. Eaare la bază operaţiuni oculte pe pieţele financiare, un lobbyilegal sau la limita legalului pe lângă diverse guverne pentru a"reglementa" dereglementarea şi utilizarea instrumentală a ştiinţeieconomice6.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
