Ratingurile Irlandei şi Portugaliei au fost date în jos din nou.Italia a produs frisoane săptămâna trecută din cauzaincertitudinilor privind adoptarea unui pachet de corecţie fiscală,pe fondul creşterii dobânzii de referinţă a Băncii CentraleEuropene (BCE) (care a mărit costul finanţării deficitelorbugetare). Testele de stres au arătat ceea ce mulţi bănuiau, şianume, că bănci din Spania (cajas) au dificultăţi din cauzaimplicării imprudente în finanţarea sectorului imobiliar. Greciarămâne însă superurgentă, întrucât nivelul datoriei publice şidimensiunea deficitului primar ilustrează insolvenţa şi contagiuneapoate pleca de aici. O nouă reuniune a liderilor din zona euro vaavea loc în 21 iulie.
Jeffrey Sachs, care conduce Institutul Earth de la New York,afirmă că o soluţie pentru salvarea Greciei ar fi reeşalonareadatoriilor şi aplicarea unor dobânzi care să fie numai puţin pestecele pe care le plăteşte Germania pentru obligaţiunile sale(bunt-uri); el spune că Grecia ar trebui să-şi valorifice mai bineatuurile în turism şi potenţialul de energie regenerabilă. Daraceastă propunere nu lămureşte cum ar fi evitată contaminarea dacărestructurarea datoriilor ar implica sectorul privat -problema careobsedează experţii BCE. Şi dacă am admite că Fondul pentruStabilitate Financiară (EFSF) ar prelua de pe piaţă secundarăcreanţele deţinute de privaţi tot ar rămâne de soluţionat, dinpunct de vedere politic, acceptarea faptului că Grecia nu ar puteaonora obligaţiunile rămase. Altfel spus, că ţara trebuie să fieexonerată de o mare parte din valoarea acestora.
Să admitem însă că handicapul politic (întâlnit mai ales înGermania, Olanda, Finlanda) este surmontat şi că în UE se acceptăcă Grecia să fie salvată cu bani publici prin ştergerea unei maripărţi din datorii (până la sub 60% din PIB). Să admitem în acelaşitimp că are loc şi o corecţie fiscală graduală care eliminădeficitul primar, astfel încât să nu mai crească datoria publică.Pentru ca Grecia să-şi poată serviciui datoria publică la costurirezonabile este obligatoriu ca economia ei să fie competitivă.Adică sectorul neguvernamental să ţină pasul cu presiuniconcurenţiale, astfel încât dobânzile pentru obligaţiuni elene săfie la niveluri care să nu semnaleze că probleme vor reapăreacurând. Aceasta înseamnă că economia Greciei ar trebui să creascăcu o rată care să asigure serviciul datoriei publice fărădificultăţi. Prin urmare, este vorba despre soluţionarea uneiprobleme dinamice, care macină de mult timp economia Greciei.Pentru atacarea acestei probleme dinamice unii propun un planMarshall. Aşa face şi Barry Eichengreen, profesor la universitateaBerkeley, ale cărui propuneri se aseamănă în unele privinţe cu celeale lui Jeffrey Sachs.
Un plan Marshall pentru Grecia ar presupune nu o simplăreamenajare a structurii industriale. În primul rând este nevoie deresurse transferate de la instituţii europene, în mod sistematic(pe o perioadă de timp nedefinită). Poate bugetul Uniunii săasigure aceste resurse, aşa cum este în forma actuală ? Mai mult,Grecia nu este singura ţară cu mari probleme de competitivitate;Portugalia este client vechi în UE. Sunt şi alte ţări care suferăde această "boală". Zona euro nu a fost şi nu este o "arie monetarăoptimă" (optimal currency area) şi criza actuală dovedeşte aceastadin plin. Într-o observaţie aproape profetică din 1993 (cu ani buniînainte de introducerea euro) Paul Krugman spunea că specializareadupă avantaje comparative în UE, urmând integrării economice deadâncime, ar fi o "mezzogiornificare a Sudului" (Geography andTrade, MIT Press, p.80). Prin urmare, chestiunea dinamică este maivastă, trebuie judecată la scara UE. Deci, un plan Marshall artrebui să privească o arie mult mai largă din Uniune şi să fieîmpletit cu o reexaminare a mecanismelor lăuntrice de funcţionare aUniunii. Există resurse şi voinţă politică pentru o asemeneaoperaţiune? Demersul în sine ar avea sens dacă ne gâdim căpericolul cel mai mare pentru UE este adâncirea clivajeloreconomice.
Dar nu numai mobilizarea de resurse este dificilă în condiţiilede acum, economice, sociale şi politice. Cine şi cum să pună înaplicare un asemenea plan este o altă mare problemă. SUA au avutforţa economică şi alonja diplomatică să ajute Europa liberă dupăterminarea celui de-al doilea război mondial. Poate Germania să seangreneze într-o asemenea operaţiune acum? UE nu are o instituţiespecializată în acest scop şi dacă ar exista, cum ar fi resurselemobilizate? Strategia Europa 2020 nu este de mare ajutor în acestsens. Elemente constitutive se găsesc în activitatea unordirectorate ale Comisiei Europene, dar nu există o instituţie cuprerogative clare. Banca Europeană pentru Investiţii poate ajuta,prin finanţării, dar are mandat limitat.
Opinia mea este că UE are nevoie de o politică industrialăproprie pentru a face faţă în competiţia globală. Întrucât cerealizează Germania, mai ales, nu este suficient pentru ansamblulUE. Este bine să amintim că fără o politică industrială la nivelulUE, Airbus nu ar fi existat şi exemple mai sunt. UE va avea desusţinut programe la frontierele cunoaşterii şi aplicaţiilortehnologice tot mai mult având în vedere progresele unor ţăriasiatice (care depăşesc faza de imitaţie şi valorificare deinputuri low cost). Această provocare va pune presiune pe alocarearesurselor bugetului UE, chiar dacă ţări membre ale Uniunii vorreuşi să coordoneze bine programe finanţate prin bugetenaţionale.
Dar mai este un tip de politică industrială a UE, care ar fivitală pentru stoparea adâncirii fragmentării economice; mă referla măsuri care să stimuleze convergenţa economică reală şi care sămeargă dincolo de politica de coeziune tradiţională, care să ţinăcont de insuficienţele Uniunii Monetare ca "arie monetară". Dinpăcate, experienţa unor ţări este nefericită în acest domeniu. Depildă, sudul Italiei a rămas o regiune subdezvoltată a Uniunii,caracterizată de risipă de resurse, proiecte neterminate şicorupţie endemică. Grecia şi Portugalia au irosit adesea resurseeuropene. Experienţa României, ca stat recent intrat în UE, cuabsorbţia fondurilor europene este un semnal de alarmă severatestând incapacitatea autorităţilor naţionale de a gestiona unasemenea proces. O întrebare legitimă este, deci, cum să fieformulată şi aplicată o politică de dezvoltare (industrială) pentruasemenea situaţii. Înseamnă aceasta că unor autorităţi naţionaleincompetente să le fie substituite alte organisme? Este oareaceasta posibil din punct de vedere politic şi instituţional? Estenevoie oare de o agenţie europeană specializată în privintaabsorbţiei fondurilor europene, proces care ar trebui să fiecorelat cu măsuri de restructurare economică şi industrială? Cum arputea bănci private să fie implicate într-un asemenea demers? ÎnGermania exista KfW ca bancă specializată pentru asemeneaoperaţiuni. Ar putea BEI să constituie un compartiment specialpentru proiecte care să vizeze regiunile "periferice" ale UE. Laasemenea întrebări este greu de răspuns, mai ales că birocraţiapublică aşa cum poate face lucruri bine, poate greşi şi lecomplică.
Incontestabil este însă decalajul structural de competitivitateal unor regiuni din zona euro (din UE), care dacă se perpetueazămenţine tensiuni mari şi erodează Uniunea tot mai mult. Reformaguvernanţei economice în UE oferă o şansă de regândire amecanismelor de stimulare a convergenţei economice. Dar esteUniunea pregătită pentru mai multă integrare economică şi, implicitpolitică, care ar implica mai multă solidaritate şi constituirea deelemente de federalism fiscal (inclusiv prin emiterea de bond-uriale UE) şi de mecanisme europene de asigurare împotriva şocurilorasimetrice? La această întrebare trebuie să răspundă lideriiţărilor din UE dacă vor să salveze proiectul european.
Daniel Dăianu este profesor de economie, fostministru de finanţe
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
