La o recentă reuniune a Ziarului Financiar despre asigurareaobligatorie a locuinţelor, Sever Georgescu, unul din cei maicunoscuţi experţi în cutremure din România, a spus că statisticilereale arată că în 1977 cutremurul din martie a produs daune de 20%din PIB.
Nu se cunoaşte cât a fost în realitate PIB în în acel an, dar ceeste cert este că situaţia a permis statului de atunci să facăîmprumuri de la Banca Mondială de câteva sute de milioane de euro,altfel greu de obţinut.
Banii nu au fost însă utilizaţi pentru consolidarea clădirilor, cipentru investiţii industriale. Astfel s-ar explica de ce o mareparte din clădirile avariate atunci nu au fost consolidate, afirmăinginerul Sever Georgescu.
Ce este interesant însă în aceste amintiri, desigur neplăcute, estecă dacă ajungem la situaţia de astăzi, România a ajuns să fienevoită să facă un împrumut de aproape 20% din PIB, adicăîmprumutul de 20 mld. euro de la FMI, Banca Mondială şi ComisiaEuropeană din martie 2009, fără să fi avut un cutremur.
Astfel de evaluări retrospective ca a d-lui Georgescu ridică oîntrebare la care nu a fost până acum dat un răspuns satisfăcător:cum a ajuns această ţară să facă un credit de 20 miliarde de euroîntr-o perioadă de pace, după nouă ani de creştere economicăconsecutivă şi fără nicio calamitate?
Abia acum, prin această perspectivă istorică, poate fi evaluat cuadevărat dramatismul situaţiei: 20 miliarde de euro pentru ce? Cepagube au fost? Sau poate au fost proiecte de dezvoltare înenergie, hidrocentrale, universităţi, centre de cercetare,infrastructură, vreun oraş plutitor pe Marea Neagră?
Nimic din toate acestea. Şi totuşi, ni se spune de fiecare dată,doct, de undeva de sus, că era necesar, că trebuia să se facă, căaltfel s-ar fi rupt economia.
Mulţi dintre oficiali răspund acum, dacă sunt întrebaţi despre câtde bune au fost opţiunile din toamna anului 2008/iarna anului 2009,că dacă nu ar fi fost acelea, economia ar fi căzut şi mai rău decâta căzut, cu 7%.
Întrebarea este cât de mare putea fi această cădere, dacă nicimăcar împrumutul de 20 miliarde de euro, din care s-a consumat maimult de jumătate în 2009, nu a putut-o opri. Ar fi căzut PIB-ul cu20%? Într-un singur an? Adică se oprea totul, era ca şi cum ţara arfi fost în război?
Unii spun: am intrat într-un parteneriat odată cu aderarea laUniunea Europeană, trebuie să ne menţinem obligaţia de circulaţieliberă a capitalului şi pentru ca ieşirile de capital să nudestabilizeze ţara a trebuit să mărim rezervele cu 20 de miliardede euro.
Dar în ce fel de parteneriat economic a intrat România de a pututfi atât de destabilizată încât să fie nevoită să împrumute 20 demiliarde de euro în vreme de pace şi fără vreun cutremur, ca să nucadă? Foarte greu de înţeles.
Nu ne costă foarte mult acest parteneriat? Sunt întrebări caretrebuie puse pragmatic, pentru că altfel riscăm să scoatem an dupăan bani din buzunar în schimbul unor idei goale. Dar nu mâncăm ideigoale.
Între 1990 şi 1999, România şi-a căutat un drum pe care aproape căîl găsise în perioada 2000-2008, când a fost pe creştere economicăneîntreruptă.
Întrebarea este dacă ajustările de acum vor readuce economia pe untrend de creştere care să îi ofere posibilitatea reduceriidecalajelor pe care apucase să le corecteze cât de cât în aceastăperioadă.
Că trebuia depreciată moneda sau nu în toamna anului 2008 aproapecă nu mai are importanţă. Ideea de bază este dacă economia poateface abstracţie în decursul dezvoltării de asemenea suişuri şicoborâşuri bruşte şi de ce într-o lungă perioadă de pace economicănu au putut fi constituite suficiente rezerve pentru a preveniastfel de şocuri.
Între 1990 şi martie 2009 era limpede. Privatizare, economie depiaţă, cei responsabili de datorii să plătească, găurile negre alestatului - companii de stat prost administrate - trebuiaînchise.
După octombrie 2008 în Occident, când statele au sărit cu zeci demiliarde de euro să acopere propriile găuri negre financiare şichiar pentru industria auto, situaţia s-a schimbatfundamental.
Iar pentru România, momentul martie 2009, când în pofida faptuluică datoria sa publică era la un nivel infim raportat la PIB, atrebuit să împrumute o sumă cât jumătate din bugetul consolidat(care include pensii, salarii, sănătate, bugete locale), va rămâneun moment critic. Un moment zero.
De acolo trebuie început dacă se vorbeşte de reconstrucţie şirelansare.
Când vine furtuna şi dărâmă o casă despre care proprietarul credeacă este făcută din piatră, nu din paie, atunci înseamnă că peundeva ceva fundamental este greşit. Aici este necesară dezbaterea.Restul - că trebuie să urce cursul sau nu, că crească TVA-ul sau nu- sunt detalii de suprafaţă.
Putem susţine o structură care ne provoacă pierderi? Pentru ce,economic vorbind, trebuie să o susţinem dacă nu este creatăsuficientă valoare adăugată locală, ci permanent ieşiri nete? Cerămâne aici, cu ce ne alegem, cum să beneficiem de aceastăintegrare şi nu să suferim de pe urma ei. Aici este chestiuneazero.
Sorin Pâslaru este redactorul-şef al ZF
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
