Înfiinţarea Ministerului Afacerilor Europene ar fi putut fi mai mult decât o acţiune de imagine dacă domnul Leonard Orban ar fi preluat în coordonare directă toate cele şapte autorităţi de management din ministere.
Însă cum aceasta ar fi presupus o nouă acreditare la Bruxelles, deci o îngheţare instituţională de cel puţin câteva luni, guvernul a decis o reorganizare de tipul "şi-şi": şi un minister separat şi păstrarea actualelor organizaţii în schemele ministerelor unde au fost gândite.
Partea bună a deciziei este că de acum încolo măcar se va şti cine este responsabil direct de fondurile europene.
Complicat va fi însă de obţinut rezultate mai bune prin eficientizarea echipelor de management ale fondurilor, având în vedere că sunt la distanţă de noul ministru, atât fizic, cât şi ca răspundere directă.
În mod normal, ca să arate că are (cât de cât) putere asupra lor, noul ministru ar trebui să-şi aducă alături la prima conferinţă de presă toţi viitorii colaboratori, adică şefii autorităţilor de management din ministere. Măcar şi pentru a-i identifica în ochii presei şi ai contribuabililor, pentru că ei sunt cu adevărat responsabili de gradul de absorbţie.
Dar asta ar însemna ca aceştia să apară în faţa miniştrilor lor, să devină figuri publice, să conteze. Ceea ce ar fi şi de dorit, pentru că la adăpostul anonimatului nu există răspundere.
Din acest punct de vedere, o mare parte din nefuncţionalitatea administraţiei publice este cauzată de supracentralizare.
Totul trebuie să treacă pe la director şi doar acesta poate fi trimis în faţă.
Aşa cum şi ZF a arătat (în articolul "De câţi funcţionari publici este nevoie ca să fie trimisă o hârtie: de patru - unul o întocmeşte, unul o verifică, unul o avizează şi unul o semnează"), pentru o simplă invitaţie către presă la un eveniment a fost nevoie de patru semnături într-o Agenţie.
Dintre acestea, sigur, nu putea lipsi cea a directorului instituţiei.
În general în guvern puţine sunt figurile care apar în afara miniştrilor.
Nu sunt oameni care să susţină proiecte şi dosare. Excepţie poate face Bogdan Aurescu de la Ministerul de Externe, recunoscut pentru negocierile în cazul Insulei Şerpilor.
La Transporturi, deşi în fiecare an un sfert din bugetul anual al ministerului merge pe plăţi pentru autostrăzi (între 2005 şi 2010 statul a plătit 2,3 mld. euro pentru doar 89 de kilometri de autostradă livraţi), nu există un personaj care să se identifice cu autostrăzile din România, un Mr. Autostradă care să aibă toate proiectele pe masă şi să ofere explicaţii.
Ca urmare, dacă va fi, impulsul dat de numirea d-lui Leonard Orban în absorbţia fondurilor europene va fi în primul rând ca nivel de imagine - iată, este cineva care se ocupă de acest sector, şi de reprezentare la nivel extern.
Specialiştii spun că numirea unui ministru dedicat fondurilor europene va mări vizibilitatea în negocierile cu Comisia Europeană, pentru că, oricât am fi noi de neputincioşi în a atrage fonduri, sunt destule obstacole de trecut şi negocieri care trebuie făcute pentru a înlesni procedurile de absorbţie şi cu oficialii de la Bruxelles.
Prin anvergura lor şi prin faptul că ar putea fi atrase tocmai acum când este secetă la finanţări externe, sumele de la Uniunea Europeană pot schimba România, iar aceasta se vede deja în agricultură.
Nu este întâmplător că 2010 şi 2011 sunt ani record pentru producţia agricolă. Şi nu întâmplător prima declaraţie pe care a făcut-o noul ministru este că dacă sunt însumate toate plăţile făcute de UE către România - adică şi plăţi directe la hectar sau pentru fermele de animale, nu numai pe proiecte -, România a încasat mai mulţi bani de la Comisie decât a plătit de la 1 ianuarie 2007 şi până acum.
Miza este aşa de mare, că probabil întreg guvernul aşa ar trebui să fie numit - al fondurilor europene.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
