Valul pictat al Hong Kong-ului
Este greu si acum in Hong Kong. In special pentru cei care nu-i cunosc cultura si istoria. Sau macar traditiile. China a fost si este tara ceremoniilor si a etichetei. Salutul chinezesc este arhicunoscut peste tot in lume. Aceasta traditie dateaza de mai bine de 2.000 de ani. O alta dovada de curtoazie sunt cadourile. Este mai mult decat binevenit un dar cu ocazia unui festival, a unei nunti, a unei zile de nastere sau, pur si simplu cu ocazia unei vizite.
De cele mai multe ori, vizitatorii sunt uimiti sa descopere cat de moderna este China, si asta datorita exploziei de constructii care au adus turismul la standarde occidentale aproape peste noapte.
Astazi, poti face turul Chinei in cele mai sigure conditii (rata criminalitatii este extrem de mica), te poti caza la hoteluri de 5 stele, poti savura delicii traditionale, poti face cumparaturi in magazinele moderne ale designerilor sau poti explora piete vechi de sute de ani.
Hong Kong are toate caracteristicile unei metropole aglomerate - smog, 6,8 milioane de oameni grabiti si o nevoie bolnava de zgomot. Cu toate acestea, aici gasesti si liniste, mai ales in colturile tacute ale templelor sau parcurilor, care sunt adevarate oaze de frumusete.
Dar China nu a fost mereu cosmopolita si moderna. Iar William Somerset Maugham a surprins-o, in cartea sa, "Valul Pictat", veche, asediata de coloniile britanice. Insa la fel de frumoasa si de idilica.
Numai potrivita pentru povestea de dragoste dintre Walter si Kitty. Romanul lui Maugham, desi pare, la prima vedere, un clasic roman de dragoste, te uimeste prin aparitia unui al treilea personaj, foarte pregnant prin imagini si senzatii - China. Orasul Hong Kong, mai exact.
"Valul pictat" nu este despre iubirea dintre Walter si Kitty, dar nu este nici despre China si nici despre gandirea colonialista. Este o combinatie fericita intre cele trei, cu accent, din umbra, pe locurile de un romantism inerent ale Chinei anilor '20.
China trebuia sa fie mai mult decat o picatura pentru povestea de dragoste dintre doi occidentali.
Maugham este cel care a facut din China si, implicit, din Hong Kong, un personaj pe deplin conturat, un personaj cu tabieturi, obiceiuri, propria personalitate.
Astazi, orasul debordeaza de nostalgia romantismului de demult. Dar asta in cartierele istorice.
Pentru ca, in rest, modernitatea a preluat comanda. Dovada sta aeroportul cu cel mai mare trafic din Asia, ale carui piste sunt efectiv construite pe mare. De aceea, apele golfului nu sunt niciodata lipsite de valuri, chiar daca nu adie nici macar o boare de vant. Romantic sau futurist? Depinde de perspectiva.
"Nu parasesc niciodata Buenos Aires-ul"
Asa cum Argentina este tara tangoului, Buenos Aires este "tara" lui Borges. Si uneori tara lui Borges reprezinta o strada, o piateta sau chiar un cartier marginas. Jorje Luis Borges s-a nascut in Buenos Aires. Si chiar daca a trebuit sa-l paraseasca pe durata studiilor, orasul sau nu l-a parasit. Scriitorul argentinian adora sa strabata, fara tinta, strazile intortocheate. Si chiar daca a declarat ca n-a lasat niciodata orasul sa-l bantuie marturisea adesea: "In visele mele nu parasesc niciodata Buenos Aires-ul".
Oricare ar fi destinatiile alese pentru a descoperi orasul argentinian, imaginile borgesiene sunt peste tot: "Strazile din Buenos Aires/ sunt intestinele sufletului meu./ Nu strazile energice/ chinuite de graba si truda/ ci mai ales dulcile strazi de periferie.." ("Strazile"). Chiar daca Borges n-a numit mereu in versurile sale locurile pe care le-a descris in primul sau volum de poezii, "Fervoarea Buenos Aires-ului", amprenta sa poate fi gasita la tot pasul in oras.
Casa poetului se mai afla si astazi la numarul 2135 pe strada Serrano din cartierul Palermo (redenumit in onoarea lui Borges). Insa nu este deschisa publicului. Si nimic nu mai aminteste de prezenta acestuia acolo. Doar placuta comemorativa. Astazi cartierul este una dintre cele mai elegante zone ale orasului, insa in vremea copilariei sale aici nu se gaseau atatea magazine de moda si nici restaurante celebre.
Daca ar fi sa urmam indiciile din poemele lui Borges, traseul ar trebui sa ne duca undeva la intersectia strazilor Guatemala cu Serrano, coltul pe care Borges l-a contemplat adesea si l-a descris in poemul "Buenos Aires". Astazi aici se afla doar localul Mundo Bizarro si un magazin de designer. N-au ramas casele simple si darapanate de odinioara care ii placeau atat de mult poetului.
S-a spus despre scriitorul argentinian ca a "imaginat" orasul. Un Buenos Aires care nu exista: "Si acest forfotitor Buenos Aires/ nu este altceva decat un vis/ pe care-l fauresc cu-mpartasita magie sufletele (...)/ Si aceasta e clipa infiorata a zorilor, cand sunt putini cei ce viseaza lumea/ Si doar cativa noctambuli pastreaza,/ cenusie si abia schitata,/ imaginea strazilor..". ("Revarsat de zori").
Totusi, ca si in vremea lui Borges, Buenos Aires a ramas un oras al cafenelelor. Poetul impreuna cu prietenii sai erau nelipsiti din cafeneaua La Perla din cartierul evreiesc (astazi transformata intr-o pizzerie). Si in Gran Cafe Tortoni, aflata la coltul strazilor Suipacha si Avenida Mayo, ii placea sa mearga. Azi insa, localul nu se foloseste decat de o statueta in ceara a poetului pentru a atrage turistii. Totusi cafeneaua Richmond, aflata pe strada Florida, pastreaza atmosfera anilor '20, atunci cand poetul argentinian redacta chiar peste drum o revista literara avangardista si petrecea ore intregi in cafenea impreuna cu colegii sai scriitori.
Localul Richmond, asa, cum o spune si numele, are un aer englezesc, ceea ce il multumea cu siguranta pe Borges. Caci se mandrea adesea cu originile sale engleze (din partea mamei). Poetul argentinian a ramas totusi mereu fascinat de orasul sau natal. Chiar si spre sfarsitul vietii, cand orb fiind, nu i-a mai putut admira strazile intortocheate si felinarele, nici bibliotecile pe care le-a iubit. Insa isi amintea de "fervoarea" specifica Buenos Airesul-ui.
Agonie, extaz si Capela Sixtina
Michelangelo ar fi fugit inapoi in Florenta intr-o secunda. Roma i se parea dezolanta, "dezonorata", dupa revolta care avusese loc. "Insotitorul sau il conduse printr-un sir de strazi intunecoase, intortocheate, unde doi cai abia puteau trece unul pe langa celalalt, prin fata teatrului Pompei, unde sute de familii se adaposteau sub bolta deschisa, si, in cele din urma, pe Campo dei Fiori, unde vazu primele semne de viata vrednice de luat in seama: o piata de legume, flori, peste, branza si carne, cu siruri de tarabe curate, multicolore, napadite de bucataresele si gospodinele Romei ce targuiau pentru masa. De cand coborasera in Roma, pentru prima data se simtea in stare sa-si priveasca in ochi gazda si sa-i zambeasca in treacat."
Era vorba despre Roma la sfarsitul anilor 1400 (1496, mai exact).
"Intr-un colt, dominand piata, se inalta o cladire armonioasa cu trei etaje. Inauntru odaile erau mici si sarac mobilate, cu mese si scaune din lemn de nuc, dar asternute din belsug cu covoare, cu goblenuri si tesaturi scumpe pe pereti, si impodobite cu bufete din lemn pictat, cu oglinzi poleite si ornamente din piele rosie. Michelangelo capata o odaie pe colt, ce dadea spre piata si spre un palat de piatra, uimitor de mare si de nou, care, ii spusese gazda lui, era in constructie, aproape pe terminate, si apartinea cardinalului Ritario, cel care cumparase Bambino".
Acum, Roma se invarte in jurul altor coordonate - opulenta aroganta a Vaticanului, efemeritatea Forumului, viteza unui Fiat Bambino (departe de tot ce insemna odata sculptura Bambino a lui Michelangelo), sutele de pisici care isi fac veacul in Colosseum sau nota de plata pentru o ceasca de caffe latte.
E drept ca Roma a fost si va ramane, intr-o oarecare masura, a lui Michelangelo. Nu poti spune ca ai fost in capitala Italiei daca nu ai vizitat palatul papal din Vatican, unde se afla Capela Sixtina cu Judecata de Apoi, undeva in dreapta Bazilicii Sfantul Petru.
Cand, la 31 octombrie 1541, papa Paul al II-lea a dezvelit pictura lui Michelangelo, toti cei prezenti au ramas uimiti in fata tabloului apocaliptic, cu peste 300 de personaje, dominat de figura lui Iisus-Judecatorul Suprem. Cei mai multi au fost socati de goliciunea personajelor si au strigat ca Judecata de Apoi este o blasfemie.
Dar asta a fost demult. De atunci si pana astazi, Capela Sixtina a fost vazuta, admirata sau dezaprobata de sute de milioane de perechi de ochi, poate. Dar nu mai conteaza decat ca nu a fost niciun om care sa fi ramas impasibil odata aflat sub opera lui Michelangelo.
Cartea lui Irving Stone vorbeste despre operele lui Buonarroti din perspectiva omului si mai putin a geniului creator. Traseul vietii sale este fascinant, iar Italia, cu orasele ei, are un mister uneori sumbru, alteori vesel si latin. Stradutele pietruite, cu florarese si piete de zarzavat in care femeile schimba retete de bucate inca mai exista la Roma.
Pe langa ele, insa, exista si strazile de shopping dominate de buticuri sic, cafenelele cu dress-code, teatrele si muzeele contemporane, agentiile de moda si, bineinteles, fetele.
Dar, daca dai la o parte toate astea, raman tot cladirile din caramida bruta neagra sau travertina cafeniu-rosiatica, blocurile de granit cenusiu sau marmura roz si verde. In anii 1500, Michelangelo se declara indurerat de peretii caselor, ciobiti de loviturile stangace ale daltilor. Timpul le-a rezolvat pe toate, insa. Putinele edificii care sunt si acum in picioare au fost "re-sculptate" de timp.
In umbra vantului barcelonez
Se spune despre Barcelona ca este un cocteil de arhitectura, imaginatie, traditie si stil, imbinat cu multa culoare. Barcelona lui Carloz Ruiz Zafon este si casa cartilor. Un oras in care pana si strazile, piatetele sau felinarele pot fi considerate personaje de roman.
"Umbra vantului", bestsellerul lui Zafon publicat in anul 2001, vorbeste despre un oras misterios, care inca poarta cicatricile razboiului civil. Descrierile scriitorului spaniol surprind culoarea Barcelonei, chiar daca uneori aceasta poate lua nuante cenusii, de un albastru intens sau aramii.
Daniel Sempere, fiul unui anticar, porneste intr-o dimineata sa cunoasca taina tatalui sau. Acesta din urma il duce in Cimitirul Cartilor Uitate - o biblioteca tenebroasa, imensa, din care copilul va trebui sa aleaga o carte de suflet, pe care sa o "pazeasca" intreaga viata. Daniel alege chiar "Umbra vantului", un roman rar semnat de Julien Carax, un scriitor tanar disparut fara urma in conditii misterioase.
Parcursul micului Sempere dupa incredintarea cartii dezvaluie nu numai o poveste de dragoste imbinata cu accente istorice, dar si un oras viu cu stradute intortocheate, cu piatete zgomotoase si cafenele. Urmand pasii copilului, putem inca descoperi elemente ale Barcelonei de astazi.
Chiar daca in cartea lui Carlos Ruiz Zafon nu regasim multe dintre punctele de atractie ale turistilor semnate de Antonio Gaudi - asa cum ar fi Sagrada Familia, Parcul Giel sau La Pedrera - "Umbra vantului" descrie atat Las Ramblas, cat si Ateneul din Barcelona, Piata Catalunya, Montjuic-ul si cartierul portuar Barcelonetta.
Las Ramblas, strada care porneste din centrul Barcelonei si duce in port, este numita la plural datorita segmentarii sale. Rambla, pietonala prin definitie, incepe cu Rambla de Canaletes (zona fantanilor) si continua cu Rambla florilor, a mimilor sau a vanzatorilor. Mergand pe Las Ramblas se pot vedea sediul Operei (Gran Teatre del Liceu), La Boqueria (piata alimentara, cu forfota specifica mediteraneenilor) sau Placa Reial. Bulevardul ajunge in portul vechi, acolo unde se gaseste astazi statuia lui Cristofor Columb.
"Strazile inca lancezeau in ceturile si racoarea noptii cand am iesit in poarta. Felinarele de pe Rambla desenau un bulevard de aburi, clipind in timp ce orasul se dezmortea si se desprindea din deghizarea lui de acuarela. Ajungand pe strada Arco del Teatro, ne-am avantat spre Raval pe sub arcada ce promitea o bolta de ceata albastra. L-am urmat pe tata pe drumul acela ingust, mai curand cicatrice decat strada, pana cand luminile de pe Rambla s-au pierdut in urma noastra".
Si cum dintr-o carte despre carti nu puteau sa lipseasca numele celebre, Zafon descrie cunoscuta cafenea pe strada Montsio in care se reuneau boemii si protipendada artistica a vremii.
"Els Quatre Gats se afla la o azvarlitura de bat de casa si era unul dintre coltisoarele mele preferate din toata Barcelona (...) Dragoni din piatra strajuiau fatada tintuita intr-o raspantie de umbre, iar felinarele ei cu gaz inghetau timpul si amintirile. Inauntru, oamenii se contopeau cu ecourile altor epoci. Contabili, visatori si ucenici de geniu stateau la masa cu mirajele unor Pablo Picasso, Isaac Albaniz, Federico Garcia Lorca ori Salvador Dali. Acolo, orice coate-goale se putea simti, pentru cateva momente, o figura istorica, la pretul unei cafele cu lapte."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
