Citeam azi valul de reacţii virulente din mediul politic înalt, şi chiar foarte (prea) înalt, pro şi contra, cu privire la subiectul sensibil al nivelului ratelor către bănci, pe care au ajuns să îl aibă românii, care subminează nivelul consumului intern.
Sincer, mie personal mi se pare acest subiect extrem de important şi demn de o discuţie seriosă, fără patimile politice la care am asistat implacabil, de care conducătorii noştrii nu se dezic niciodată, în dauna noastră şi a interesului naţional.
Acest grad de îndatorare a produs pe parcursul ultimilor 5-6 ani adevărate drame la nivel micro, oameni care muncesc cinstit, salariaţi de bază ai companiilor lor, care au ajuns să nu îşi mai permită rata uriaşă la unica casă a familiei, din jocul aleator al pieţelor financiare.
Pentru aceşti oameni, atâta amar de timp, Statul şi BNR nu au făcut nimic.
Ţările civilizate au legea falimentului personal, care oferă protecţie indivizilor şi familiilor de a evita aceste drame, noi avem în schimb doar legea insolvenţei care, se ştie, permite ţepuirea în continuare atât a băncilor cât şi a Statului, în egală măsură.
Dar o lege civilizată a falimentului personal nu avem. Interesant.
Apare în 2014, repet după 6 ani de drame adevărate, această discuţie a unei măsuri care să reducă 50% din rata la bancă, pentru persoanele care au venituri mici şi această rată a devenit extrem de greu de suportat, din motive obiective şi independente de voinţa debitorilor (gen scăderea salariului, creşterea dobânzilor bancare, lipsa posibilităţilor de găsi o slujbă mai bine plătită, creşterea costurilor vieţii în general).
Personal consider că ideea de a le scădea cumva ratele la jumătate pentru o perioadă este o idee bună, dar sincer şi eu am dubii dacă această măsură va ajuta cuiva sub această formă, şi dacă da, dacă impactul în economie va fi semnificativ, asta ca să nu mai vorbim de probabila rezistenţă a băncilor private, care s-ar putea simţi oarecum afectate de actuala formă propusă, de unde o eventuală rezistenţă importantă a băncilor, cu lobby-ul de rigoare, care, în trecut a dus la îngroparea de multe ori a discuţiei despre legea falimentului personal în România.
Eu vin cu o abordare diferită la această problemă, repet, extrem de reală.
În primul rând trebuie să recunoaştem că scopul este de a elibera bani în economie pentru: consum, investiţii, economisire, bursă. Mie personal mi se pare că orice destinaţie ar avea-o banii aceştia eliberaţi din venitul disponibil, e foarte bine, că de plecat în afară, nu prea au cum să plece. Deci ăsta ar fi scopul principal
Eu aş mai adăuga un scop: eliberarea banilor băncilor comerciale, blocaţi şi ei acum în aceste creanţe, care ar putea fi folosiţi pentru creditarea companiilor, deci redaţi unui circuit economic producător de valoare adăugată. Mai ales că aceste sume acordate ca şi credite în 2005-2008, sunt sume purtătoare de dobânzi mari, indiferent că vin de la grup sau de pe piaţa liberă.
Şi acum, trebuie să ne amintim că Statul încă deţine o bancă de top: CEC. Sper că nu a uitat nimeni de acest „amănunt”.
Aşadar de ce să nu preia CEC aceşti clienţi ai băncilor, care sunt în dificultate acum, printr-o refinanţare inteligentă, cu bani proveniţi de pildă de la BNR sau BCE (Banca Centrală Europeană)?
Sau finanţat chiar şi cu bani luaţi împrumut de Ministerul de Finanţe la 4-5% dobândă, pentru că 1 mld de euro luat cu acest scop de pe pieţele externe ar fi probabil mult mai eficient pentru economie decât 1 mld luat pentru a acoperi deficitul de pensii generat de introducerea de către Tăriceanu în 2007 a pensiilor private obligatorii, finanţate de la Bugetul de Stat.
CEC este o bancă comercială, dar spre deosebire de băncile private nu are o presiune a profitului incomensurabilă. Aşa că din oficiu poate oferi condiţii mai bune debitorilor, fără a afecta Bugetul Statului, cum pare că se întâmplă în actuala formă propusă.
Revenind la criteriul privind veniturile mici ale persoanelor ce se pot încadra în schema de ajutor, îl găsesc ilogic şi discriminatoriu. Cunosc oameni care câştigă net 3.500 lei pe lună, dar au cumpărat în 2008 un apartament cu 2 camere în Militari cu 120.000 euro, la care plătesc acum o rata de 2.500 de lei! Nu credeţi că dacă ar plăti doar 1.250 de lei pe lună, o perioadă, până le cresc veniturile, aceşti bani ar merge în consum? Poate şi-ar permite să îşi dea copilul la grădiniţă, sau şi-ar repara maşina, producând valoare adăugată.
Sigur, se înţelege că scopul scăderii ratei ar fi să nu se adune un surplus la principal, din dobânzile pe această perioadă specială, pentru că aici trebuie să vină sprijinul de la Stat.
Mie personal, ca şi prag de adresare, mi se pare mult mai obiectiv nivelul de indatorare maximă recomandat de BNR (35-40%, până nu demult, chiar şi impus băncilor comerciale) şi aplicat acum întocmai, de exemplu, chiar de CEC, si nu veniturile familiei, irelevante şi discriminatorii, cred eu.
Astfel ar trebui să scadă rata pâna la atingerea nivelului considerat acum „sănătos” în sistem, eventual nu sub nivelul de 50% din rata actuală.
Asta ar însemna ca în cazul arătat de mine, dacă ajungem de la 2.500 lei rată (71% îndatorare) la 1.250 lei (36%) am respecta întocmai aceste principii.
Eu cred că o astfel de abordare ar reduce şi presiunea pe Guvern şi BNR, dar şi rezistenţa din partea băncilor, iar efectul ar fi benefic şi pentru CEC, pentru că ar câştiga enorm din imaginea pierdută în ultimii 24 de ani.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
