Dar iata ca am trecut de granitele patriei mult iubite. Sunt multi cei care scapa de vechile obiceiuri. Vodca se vinde peste tot si pretul ei este accesibil - nu e nevoie sa strangi cureaua ca sa aduni o rubla si nici sa te adapostesti prin vreun gang. Poti sa bei pana te saturi, nimeni nu e afectat de asa ceva. De altfel, sub orizonturi straine, bautura parca nu "aluneca". Lipseste atmosfera de fraternitate etilica. Un "party" frapeaza prin plictiseala, crispare. Mai ales in Anglia, ai impresia unei auto-pedepsiri colective. Subiectele de conversatie sunt introduse de fiecare, pe rand, pare-se pentru a evita instalarea unei linisti totale. In ciuda acestor eforturi auzi cum se lasa pauze dureros de neindemanatice, citesti in priviri fie panica, fie o intrebare plina de spaima: cand vom putea in fine sa ne luam la revedere si sa plecam?
Este mai ales vorba de acele "party" unde invitatii nu se cunosc deloc intre ei sau foarte putin. Uneori au fost invitati tocmai pentru a face cunostinta. Dimpotriva, peste tot, in alte situatii, sovieticul este uimit de naturaletea occidentalilor; dezinvoltura in toate, in comportament, in vestimentatie, mers si gesturi. Aceste caracteristici, la urma urmelor greu de definit, ne permit sa identificam un strain pe strazile Moscovei. Dar de unde le vine aceasta dezinvoltura? Ne dam subit raspunsul: Evrika! Asta este, LIBERTATEA. Nemernicii astia de straini nu au simtit niciodata o prezenta invizibila in spatele lor, ochiul patrunzator al statului observand cele mai marunte gesturi. Nici macar nu le trece prin minte ca ar putea cineva sa se apropie de ei si sa-i intrebe cu o voce amenintatoare: "Ce cautati aici?"
In realitate, nu e ceva ce ni se intampla zi de zi, dar ne asteptam la asa ceva in fiecare clipa. Cand ni se intampla noua, nu suntem mirati. In mod inconstient, orice ar face, sovieticul pregateste din timp interminabile justificari, explicatii, dovezi pe care le insira in timpul unui dialog interior cu niste mitici si omniprezenti EI pe care-l rumega permanent. E imposibil sa-l ia cineva pe sovietic prin surprindere, chiar daca il apuca de guler un ins sigur de sine, cu fata congestionata, ii suceste mana si il trage... nu se stie prea bine unde. Sovieticul nostru va simula cu toata fiinta lui docilitatea cea mai completa si o anumita uimire supralicitata, atitudine pe care toti suntem gata s-o adoptam impreuna cu un balbait de genul: "Dar ce este? Eram doar in trecere pe aici... Faceam cumparaturi... uite sacosa cu provizii... puteti verifica... dati-mi drumul! Degeaba imi suciti mana, n-o sa zbor..." In minte face inventarul tuturor motivelor posibile ale acestei arestari, se intreaba cum de au putut afla totul, cum sa reactioneze. Oare cine nu are motive sa fie arestat in strada, la noi? Numai nou-nascutii, si nici ei.
Este conceptul "EI" in actiune. Nimeni nu va zice la noi "guvernul", se spune "ei", "autoritatile". In Occident nu exista un cuvant, o notiune care sa reflecteze puterea universala a statului. Exista parlamentul, guvernul, autoritatile municipale, universitare, mass media, sindicatele, politia, vama, o mare cantitate de puteri care isi petrec timpul certandu-se si dandu-si lovituri pe sub centura. Existenta lor este in ansamblu indiferenta publicului, prezenta lor nu e perceptibila. Esential este ca LOR nu trebuie sa li se ceara permisiunea de a face tot ceea ce ai pofta sa faci. Autoritatea se exercita mai ales prin principiul interdictiei decat prin acela al acordarii unor permisiuni.
Prin urmare, nimeni nu se intreaba, inainte de a face ceva, daca este permis. Daca se izbeste de vreun obstacol, nimeni nu-si spune, asa cum se intampla la noi: ce porcarie de regim, nu ne lasa sa facem nimic. Numai propaganda comunista se amuza sa vorbeasca de rau puterea.
In teorie se admite ca Occidentul este liber. Toata lumea a auzit vorbindu-se de partide, de parlamente, de presa independenta. Aproape fiecare sovietic tinde chiar sa supraestimeze gradul de libertate politica din Occident. Altele sunt lucrurile care uimesc, detaliile cu totul neasteptate care, in teorie, pot parea naturale, dar care sunt, din punct de vedere psihologic, greu compatibile cu reprezentarile noastre obisnuite.
Intr-o seara, pe strazile Londrei, cufundat in gandurile mele, am observat din intamplare o placa pe un edificiu masiv care semana cu o biserica. O placa obisnuita pe care era scris: "Martorii lui Iehova...", nu am mai putut citi textul in continuare pentru ca eram stupefiat, cuprins de panica. Cum, imi spuneam, iata-i aici pe "iehovisti", sectantii, obscurantistii, cei de care, la noi, autoritatile se servesc pentru a-i speria pe copii; cea mai secreta, cea mai clandestina dintre toate sectele din URSS. Nu poti intalni "Martori" in carne si oase decat in inchisori si in lagare, dar chiar si acolo sunt clandestini. In lagare se spun legende despre organizarea lor nemaipomenita, despre ingeniozitatea lor miraculoasa, despre geniul clandestinitatii de care se bucura. Anumiti detinuti au vazut cum ei primeau chiar si in inchisorile cele mai de nepatruns, la carcera, in izolarea cea mai absoluta, revista Watchtower publicata la Brooklyn. Si era vorba de ultimul numar aparut. Autoritatile au un fel de spaima cvasi mitica de ei, aproape o superstitie. "Martorul" care inspira teama sta multa vreme in inchisoare. Si acum iata-ma in fata unei cladiri, a unei placi. Deci oricine poate intra acolo sa serveasca o ceasca de ceai cu ei?
Se poate sa fie putin deplasata comparatia mea, dar inchipuiti-va o clipa ca ati descoperit o cladire cu o placa "Cosa Nostra LTD., Statul major al Mafiei". La noi "Martorii" sunt urmariti cu aceeasi asiduitate ca si Mafia, iar misterul care ii invaluie e similar.
Lucru paradoxal, dar adevarat, devii constient de libertate nu vazand manifestatii si greve, dezbateri parlamentare, varietatea ziarelor, ci percepand lucrurile marunte pe care Occidentul uita sa le remarce. La Zürich am fost uimit de curtoazia automobilistilor, apoi de pitoreasca veselie a strazilor, de muzicanti care canta aproape la fiecare colt, mai degraba pentru propria placere decat pentru a-si castiga viata. Fiecare este surprins de ceva special, diferit. De exemplu xeroxurile din fiecare oficiu postal, din fiecare gara. Si nu ai nevoie decat de o moneda de mica valoare pentru a te servi de ele. Asa ceva e imposibil in URSS. Samizdat-ul (Samizdat este o expresie ruseasca - in forma de calambur - care inseamna auto-editare, spre deosebire de Gosizdat, editurile de stat. Samizdat desemneaza deci "editiile" care nu trec prin cenzura si difuzeaza, copiate de mana, dactilografiate sau fotocopiate, opere interzise sau care ar putea fi interzise - n. red.) ar fi prosperat repede in aceste conditii. Nici macar nu indraznim sa speram la o asemenea minune: sa fim lasati sa folosim o simpla masina de scris si vom fi multumiti.
Ce greu este sa exprimi aceasta uluire care te cuprinde subit - uluire care tine si de durere si de spaima: "Dumnezeule, daca asta inseamna libertatea, sunt liber!" Parca vrajit, omul nostru sta in fata unui fotocopiator sau a unui orar de aeroport - Roma, Viena, Frankfurt, New York, Copenhaga... De necrezut...
Imi place sa ma uit la oameni, la mersul lor, la gesturi, la modul in care comunica, expresia fetei. Astea iti spun mult mai multe despre ei decat toate cuvintele lor. Cuvintele sunt depersonalizate, lipsite de sens, uzate; functia lor este de a dezorienta, te invaluie ca intr-un nor de ceata. Sunt mijloace de autoaparare. Nu din intamplare le e oamenilor atat de frica sa pastreze tacerea, vorbesc intruna unii cu altii. Baricade de cuvinte. Atunci cand observ multimea pestrita dintr-un mare aeroport international, simt din nou, invariabil, aceasta sfasietoare durere a libertatii. Dumnezeule, cat sunt de tineri, parca nu ajung niciodata adulti si seamana cu plantele tropicale care nu cunosc groaza mutilanta a unei ierni neiertatoare. Cata energie naiva, cata increzatoare sete de soare! Chiar si batranii sunt roz, vibreaza de energie. In ceasul mortii, probabil ca traiesc o imensa uimire si cred ca se savarsesc uluiti.
Ce sa mai spui de copii? Sunt fara indoiala mai bine crescuti, mai linistiti, nu-i agaseaza mereu pe cei mari care, in ce-i priveste, nu-i cearta intruna. Copiii nu au acest neastampar, aceasta nerabdare, aceasta dorinta de a se afla constant in centrul atentiei. Parintii nu se simt cuprinsi de zel pedagogic, nu le fac intruna observatii, nu-i ameninta sistematic ca-i vor pedepsi. Copiii traiesc in principal independenti, caci au cu ce-si ocupa timpul. Niciodata n-am vazut in viata mea o asemenea abundenta de jucarii, de jocuri, de distractii. Noi ce aveam cand eram copii? Patinoarul, certurile intre grupuri, jocurile razboinice. Aici iti poti petrece o jumatate de viata in Disneyland. Cand vad multimea de jocuri electronice, copiii care nu se pot dezlipi de ele, ma simt iremediabil frustrat. In comparatie cu acesti pusti, noi am fost pur si simplu privati de copilarie. Dar, de asemenea, Occidentalii devin adulti mult mai tarziu, aceasta naivitate cu roz in obraji si cu ochi albastri nu dispare practic niciodata. Mai ales la americani. O fi vreo lege a naturii: trebuie sa ai de depasit dificultati pentru a te implini? Oare inocenta este starea naturala a oamenilor? Amaraciunea experientei nu face oare decat sa depraveze sufletul, face oare din noi, inca din copilarie, niste batrani cinici?
* Fragment din cartea lui Vladimir Bukovsky - "Aceasta sfasietoare durere a libertatii", in pregatire la Editura Humanitas. Traducere din limba franceza de Ileana Busuioc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
