O data, era in toamna anului 1970, doi pusti de mai putin de noua sau zece ani au sunat la usa mea.
- Adunam bani ca sa trimitem carti copiilor din Vietnam, mi-a spus unul dintre ei, asa cum spui o lectie, fixandu-ma cu o privire limpede. Observand ezitarea mea, a repetat cu putin repros in voce: " Carti... Pentru copii..."
Cum sa reactionezi? Nu le puteam explica acestor copii intreaga complexitate a aventurii sovietice in sud-estul Asiei, nici sa le spun pur si simplu ca banii pe care-i aduna nu vor servi niciodata la cumpararea unor carti pentru alti copii. Pe de alta parte, nu-mi puteam permite sa le dau obolul fara sa spun nimic - caci stiam perfect la ce urmau sa fie folositi acesti bani. Fie si numai zece copeici, nu era vorba de suma. Un glont nu costa atat de mult.
Am fost scos din incurcatura de un prieten care se afla la mine si care i-a expediat pe copii sub un pretext oarecare. Eu nu as fi luat nici o hotarare, probabil as fi refuzat fara sa dau explicatii. Povestea m-a impresionat foarte puternic, mai ales reprosul: "E pentru niste copii, pentru carti..." Ma detestam pentru ca nu fusesem hotarat, pentru ca ma pusesem in acea situatie dezagreabila, blestemam in sufletul meu autoritatile sovietice care reusisera sa incurce totul.
Si nu mica mi-a fost uimirea cand am aflat, doua saptamani mai tarziu, ca aceste capete blonde faceau cheta din proprie initiativa pentru a-si cumpara inghetata. Din intamplare, au sunat chiar la invatatoarea lor care i-a dat de gol. Nu eram atat de mirat ca fusesem pacalit, ca ultimul dintre idioti, de smecheriile acestor pusti, asta cu toata experienta pe care o aveam din lagare - intotdeauna pana la urma tot esti pacalit; nu, eram consternat de cinismul acestor copii, de perceptia lor cu totul adulta despre ipocrizia noastra de adulti. Puslamalele astea stiau perfect ca nimeni nu va indrazni sa refuze, ca victimele lor nici macar nu vor indrazni sa ceara explicatii. Recunoasteti ca, daca la zece ani e posibil sa asimilezi si sa utilizezi ideologia oficiala, e vorba de un indiciu de cinism accentuat. Atunci la ce ne putem astepta din partea adultilor?
Sa ne imaginam acum ca participam la un congres al partidului democrat in Statele Unite, cu barbati si femei care suspina ascultand discursurile - de o demagogie cvasi goebbelsiana - ale unui elegant milionar induiosat de suferintele somerilor. Rezervele de naivitate ale publicului sau sunt nelimitate!
"Problemele" occidentale ne frapeaza prin ingenuitatea lor. Deja, atunci cand citeam ce scriau despre ele ziarele sovietice, dadeam din umeri. Invidie si iritare, iata singurele sentimente pe care le trezeau aceste probleme intr-un sovietic. Ne fac sa ne gandim la bietul Moisa. Infometat, nedormit, coplesit de sarcini domestice, micul evreu se taraste din saracaciosul lui sat pana la scoala si acolo aproape ca adoarme de obosit ce era. "Spune-ne, Moisa, cate picioare au gandacii?" il intreaba invatatorul, umbland autoritar de la un capat la altul al clasei.
"Din pacate, domnule, raspunde Moisa oftand, numai grija asta n-o am eu."
Caci ce altceva poti spune cand auzi nemultumirile privind ambuteiajele din orele de varf, dificultatile pe care le au cand vor sa slabeasca milioanele de obezi si toate viciile "societatii de consum"? Noi am consuma cu placere, daca am avea ce... Nu consumati deci daca nimic nu va atrage spre asa ceva... Care e problema? Nu aveti decat sa va criticati pe voi insiva.
Aici "consumul" este serios considerat unul dintre flagelurile capitalismului... ca si cum in socialism omul s-ar hrani cu nectar, asemeni unei albine. In Occident este atacata publicitatea: i se confera un fel de forta magica care ii permite chipurile sa controleze societatea. E posibil ca experienta sovietica sa ne fi dezobisnuit sa credem in publicitate si sa fim deci imunizati. In URSS nu se face publicitate decat pentru ceea ce nu valoreaza nimic, lucrurile bune dispar de pe rafturi de indata ce sunt zvonuri ca au fost puse in vanzare. Mie, personal, imi place mult publicitatea de la televizor; e facuta cu imaginatie si abilitate. Dar nu-mi aduc aminte ca, sub influenta publicitatii, sa fi cumparat ceva inutil. Adesea occidentalilor li se intampla sa se comporte ca niste copii - intra intr-un magazin ca sa cumpere un tub de pasta de dinti si nu ies de acolo pana nu au cheltuit toti banii pe care-i aveau cu ei. Apoi o pornesc cu invectivele impotriva societatii de consum. Asa cum spune proverbul rusesc "satulul nu crede flamandului". Si inversul e la fel de adevarat. Ajungand in Occident, un sovietic nu intelege imediat ca "strainii, occidentalii" nu mai sunt oameni deosebiti, ca si el face acum parte din grupul lor. Ii trebuie timp pentru a se obisnui cu aceasta viata noua.
Este, inainte de toate, o problema de raportare. Daca orasul sovietic unde locuiti nu a mai vazut carnea de mai multe luni, nimanui nu-i va trece prin minte sa vorbeasca de "problema" sau, mai brutal, de "criza". In cel mai bun caz, ziarele sovietice vor vorbi despre "niste dificultati temporare". In Occident criza e permanenta. Din lipsa de obisnuinta, nu reusim sa situam aceste crize. Ziarele scriu:"Criza energiei". Spun clar "criza" si nu dificultati. Aoleu, va ziceti, situatia e dezastruoasa. Dar primul lucru care va frapeaza atunci cand avionul aterizeaza in America este o imensa lumina, ca si cum ar fi fost simulata in gluma explozia unei bombe nucleare. Totul straluceste, totul este luminat. Peste tot unde este posibil au fost instalate lumini, peste tot unde se putea aprinde ceva, a fost aprins... pentru ca nimeni sa nu fie obligat sa scrie despre criza... pe intuneric.
Avem fara indoiala o imaginatie prea fecunda. Atunci cand auzim o expresie de genul "criza marilor orase", vedem un tablou ca in "Ultimele zile ale orasului Pompei", cu multimi ravasite, incendii, vacarmul cladirilor care se prabusesc. Nu ne putem imagina "o criza guvernamentala" altfel decat ca pe un schimb de focuri intre ministri, in plina sedinta de cabinet.
In Occident lumea are o uimitoare propensiune spre exagerare, cel mai marunt incident ia dimensiunile unei catastrofe. Departe de mine intentia de a imita occidentalii si de a face presa raspunzatoare de asta: ziarele nu fac decat sa potoleasca setea de senzational a cititorilor. Asa cum se spune pe la noi, de ce sa te superi pe oglinda daca ai fata stramba? Dar fara indoiala ca occidentalul este astfel constituit incat niciodata nu-si reproseaza nimic siesi. Aceasta idee i se pare un sacrilegiu, la limita complotului impotriva democratiei. Nimeni nu vrea sa-si dea seama ca o buna jumatate din "crize" sunt datorate acestui motiv simplu.
Prin oras trece un sir interminabil de oameni agitand fasii de panza rosii. "Revendicarile noastre..." striga unul dintre responsabilii manifestatiei intr-un difuzor. "Bani!" urla multimea. "Cand?" "Imediat!"
Trecatorii si soferii asteapta, plictisiti si indiferenti, ca circulatia sa se reia; nici macar nu vezi ceva nerabdare pe chipurile lor. Nu ma pot abtine si zambesc. Oare manifestantii isi inchipuie ca sunt singurii care au nevoie de bani, si asta imediat? Sunt sigur ca Rothschild se gandeste exact la acelasi lucru in fiecare dimineata. Dar astia sunt total convinsi ca ei sunt cei care au cel mai mult nevoie de asa ceva. Nici o urma de umor. Sunt convinsi ca lumea intreaga e debitorul lor; este ceea ce li s-a inculcat. Esential este sa revendici. Rezultatul: inflatie galopanta, somaj si "criza". Toata lumea, cu exceptia lor, este vinovata de asta.
Uimitoare capacitate a omului de a proiecta raul sau interior asupra lumii inconjuratoare pentru ca apoi sa ceara o refacere a universului! Ca un catel care se lupta cu propria-i coada. Cel care sufera de un complex de inferioritate demasca discriminarea, paranoicul se vaita ca e persecutat. Daca nu-mi merge bine e din vina celor din jurul meu. Tezele fiecareia dintre aceste doua societati sunt diametral opuse: in URSS oamenii nu au sistematic dreptate, statul are intotdeauna. Aici oamenii sunt convinsi ca au dreptul sa fie mereu fericiti. Daca se imbolnavesc, cei sanatosi trebuie sa le dea socoteala, din cauza celor bogati sunt saraci cei care nu au de nici unele. Egocentrism pur si simplu copilaresc, refuz la fel de copilaresc de a accepta cea mai mica limitare. Intr-o zi, studentii din colegiul meu de la Cambridge s-au rasculat, au ocupat birourile si au organizat un sit-in. Motivul: unul dintre ei fusese pedepsit pentru ca se purtase necuviincios cu personalul de la bar si i se interzisese sa mai intre acolo timp de o luna. In URSS oamenii s-ar fi stricat de ras. Acesti studenti ar fi fost exmatriculati din universitate in cinci minute, incorporati la armata si si-ar fi petrecut restul vietii "calindu-se in cazanul muncitoresc" fara a avea dreptul de a-si relua studiile.
Nu este decat primul exemplu care-mi vine in gand. Ar putea fi citate alte cateva mii si, in definitiv, acest lucru nu ar trebui sa ne priveasca. Beneficiem de ospitalitatea Occidentului si nu e cazul sa-i judecam pe cei care ne primesc. Dar ipocrizia, duplicitatea, lipsa celei mai mici dorinte de a-l intelege pe interlocutor sunt lucruri care ne starnesc indignarea. Un original a hotarat sa traverseze oceanul intr-o cutie de detergent pur si simplu pentru ca nu are altceva de facut. Toata lumea se emotioneaza, vase militare isi schimba directia pentru a-l ajuta, vin elicoptere sa-l salveze. Energumenul nostru pozeaza in fata camerelor de luat vederi ale televiziunii, trezind admiratia doamnelor. In acest rastimp, mii de vietnamezi care fug de teroare se ineaca in mare in ambarcatiuni improvizate, sufera de foame, de sete, de intemperii, in indiferenta generala. Capitanii nu au dreptul sa-i ia la bord ca sa nu fie obligati sa acorde azil si altor emigrati.
* Fragment din cartea lui Vladimir Bukovsky "Aceasta sfasietoare durere a libertatii", in pregatire la Editura Humanitas. Traducere din limba franceza de Ileana Busuioc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
