Alt exemplu: o manifestatie a infirmierelor la Roma. Aceleasi fasii rosii de panza, strigate, sloganul manifestarii este: "Vrem sa muncim in aceleasi conditii ca infirmierele sovietice". Nici mai mult nici mai putin! Ce stiu ele despre conditiile de munca din URSS? Nu i-as fi dorit o viata de infirmiera sovietica nici celui care m-a interogat la KGB. De invidiat, chiar asa! Ca sa obtina ce vor este de ajuns sa castige de cinci ori mai putin, sa nu mai aiba sindicat, sa cumuleze doua sau trei norme pentru a putea trai cat de cat decent...
Sovieticul maraie: "Trebuie sa-i trimiti in URSS un an sau doi, o sa fie mai putin aiuriti. Explicatiile sunt de prisos: ce le intra pe o ureche le iese pe alta... Au aici prea multa libertate, o libertate pe care nu a fost nevoie s-o plateasca." Pentru un fost "zek", este ciudat sa vezi tineri cu parul vopsit, cu un inel in nari, imbracati ca niste papagali. "Ce ne-am mai fi distrat in lagare!"
Dar e mult mai simplu sa te obisnuiesti cu abundenta decat cu rafturile goale, cu libertatea decat cu inchisoarea. Caci libertatea, nu ne-au adus-o martienii, este o stare naturala. Dupa doi ani petrecuti in strainatate sovieticul se simte foarte bine, la locul lui, ca si cum s-ar fi nascut in Occident. Acuitatea primelor impresii se atenueaza, dispare senzatia de sarbatoare permanenta, accesele de bucurie ca e liber devin din ce in ce mai rare, apoi dispar. Desigur ca nu e vorba de o deceptie, ci de o constientizare care se incheie cu o serie de descoperiri uimitoare. Ne dam seama ca nu avem niciodata destui bani, trebuie tot timpul sa numaram, sa calculam, sa economisim. Banii nu s-au schimbat de cand am sosit, proportional preturile au ramas aceleasi, dar nu avem destui bani. "Ce s-a intamplat?", ne miram. Nu ne permitem, dupa cate credem, nimic special, traim "ca toata lumea". Ce naiba, unde se duc banii?
In realitate, ignoram arta de a economisi. In teorie nu exista decat doua posibilitati de a nu te socoti la bani: sa ai enorm de multi sau sa nu ai deloc. Obisnuiti cu cea de-a doua varianta, ducem, fara sa ne dam seama, un mod de viata aristocratic.
Din acest punct de vedere toata populatia URSS poate fi impartita in trei categorii, aproximativ, desigur. Mai intai cei care traiesc numai din salariu. Salariile oficiale sunt atat de mici incat de abia daca ajung pentru intretinerea unei familii, chiar daca ambii soti lucreaza; iar parintii, daca inca traiesc, aduc pensiile lor la bugetul familiei. Cum se descurca oamenii astia? E un mister pe care nu am reusit niciodata sa-l patrund. In ziua de salariu isi platesc datoriile si imediat fac altele pe la colegi si cunostinte. Un circ care o tine asa toata viata. In realitate, omul are nevoie de putine lucruri pentru a supravietui: cartofi, paine, conserve de peste. E o nenorocire daca trebuie sa pingeleasca pantofii, talpile au fost reparate de atatea ori incat cizmarul nici nu mai vrea sa incerce. E o nenorocire daca sotul isi bea toata chenzina, si asa ceva se intampla des. Atunci cand copiii sunt destul de mari ca sa munceasca e mai usor cu bugetul. Dar, oricum ar sta lucrurile, nu este indispensabil sa stii sa economisesti. De altfel, pusul banilor deoparte nu e una din trasaturile caracteristice ale rusilor.
Omul nostru isi spune: "Niciodata n-am trait in bogatie si nu e acum momentul sa economisesc, se descurca nevasta-mea." Si isi bea salariul cu prietenii. Acasa, scandal, daca nu chiar bataie, dar nevasta se descurca, asa cum a prevazut el. Familiile sovietice datoreaza totul femeilor, felul lor de-a economisi se reduce la gasirea unor marfuri ieftine. Nu sunt bani, nu sunt marfuri, nu sunt tentatii. Toata viata porti aceleasi haine, peticite, modificate, intoarse pe dos.
Totusi, majoritatea traiesc din munca pe ascuns, "la negru". Fura de la locul de munca tot ceea ce le poate servi in gospodarie sau poate fi vandut la negru. Nu din intamplare unul dintre cele mai rele blesteme in URSS este: "Sa n-ai parte decat de salariu ca sa traiesti!"
Pentru a ne face o idee despre aceste castiguri ilegale, amintim ca salariul mediu in tara este de 140 pana la 150 de ruble pe luna si ca incaltamintea pentru femei costa de la 70 la 90 de ruble. Asta inseamna ca numai inaltii functionari isi pot permite sa cumpere asa ceva. Daca pretul unei masini este de 5 500 de ruble, ar trebui sa nu mananci si sa nici nu bei vreme de trei ani ca s-o cumperi. Dar pe strazi vezi multe masini, femei cu pantofi scumpi. Articolele care nu se gasesc prin magazine au preturi exorbitante la negru. Niste blugi ca vai de ei care costa in Occident echivalentul a cateva copeici ajung acolo la 150 de ruble, adica tot salariul pe o luna. Cu toate acestea enorm de multa lume isi cumpara.
Dar banii castigati la negru dispar repede: usor castigati, sunt imediat cheltuiti. E chiar primejdios sa pui bani deoparte caci vor fi confiscati daca afla autoritatile. Mai bine cheltui pe bautura ce ramane. Pe scurt, omul sovietic traieste de pe o zi pe alta si nu-si face planuri de viitor. Intreaga noastra existenta poarta amprenta provizoriului, a irealitatii, a vidului, suntem ca niste calatori intr-o sala de asteptare. Am cunoscut o femeie care nu-si cumparase niciodata cesti, bea ceai din borcane de dulceata: "Si ce, are alt gust ceaiul baut din cani?" era parerea ei.
Numai inaltii functionari, savantii, artistii constituie o categorie privilegiata, de oameni al caror viitor nu se limiteaza la ziua de azi. Nici ei nu sunt nevoiti sa faca economii: exista magazine "cu circuit inchis" pentru ei, aprovizionate cu articole din import, pot pleca in strainatate. Aceste privilegii si numeroase altele le fac viata si mai ireala.
Coloneii la pensie din Ministerul Afacerilor Interne si din KGB formeaza un grup aparte. Este probabil vorba de singurul grup social care duce o viata ordonata, linistita, prudenta. Cultiva zmeura in fermele lor izolate de restul lumii prin garduri inalte si trezesc invidia respectuoasa a populatiei.
Pe ansamblu, sovieticul nu stie sa traiasca in cumpatare, ca un englez, de exemplu, care prefera sa mearga intr-un pub aflat la doi kilometri de casa lui decat la cel de la coltul strazii ca sa plateasca berea cu doi peni mai putin. "Si ce daca, ar spune sovieticul cu un gest de nepasare, tot n-am bani." Dar viata occidentala este astfel facuta ca, daca nu socotesti sistematic fiecare centima, n-o sa-ti fie de ajuns nici zeci de mii de franci. Strazile sunt pline de tentatii, la fiecare pas te atrage cate ceva. Altfel spus, ai ajunge la ruina totala daca ti-ai pastra obiceiurile sovietice si ai vrea sa continui sa traiesti "ca ceilalti".
"Ce ciudat, zice sovieticul, toata viata mea in URSS n-am socotit nici un ban si acum am ajuns sa fac economii."
Alta descoperire: incredibila birocratie occidentala si imensa docilitate a populatiei fata de aceasta. Natural, nu se poate face nici o comparatie cu birocratia sovietica. Acolo ea este omniprezenta si ingemanata cu cea a partidului; exista cel putin vreo zece dosare pentru fiecare sovietic si, daca ai disensiuni cu functionarii, tot statul se ridica impotriva ta, de la paznicul locuintei si militian pana la tribunal si instantele supreme. Un individ fara acte e ca si inexistent. Daca nu ti se face un certificat, esti ras de pe fata pamantului. In orice caz, poti totusi sa faci un cadou sau sa gasesti o relatie care, o stie toata lumea, face mai mult decat un comisar al poporului. (Poate ca acest lucru nu e total imposibil in Occident, dar nu stim noi cum sa tratam problema.) Pe de alta parte, functionarii occidentali sunt mult mai putin dependenti fata de superiori, nu pot fi intimidati cu amenintarea depunerii unei plangeri. In fine, nu exista un loc unde sa-ti inregistrezi doleantele si nu e nimeni desemnat sa raspunda la reclamatii. Este fara indoiala una dintre lacunele cele mai grave ale birocratiei occidentale, caci mentalitatea de functionar este aceeasi peste tot. Cu cat rangul pe care-l are este mai modest, cu atat mai mult tine sa arate ce putere are si, cu cat mai putin are posibilitatea "clientul" de a-i da o lectie, cu atat devine functionarul mai impertinent. In Uniunea Sovietica puterea functionarului este limitata de frica lui de superiori, de tot felul de comisii, de controale si de subalterni care nu se gandesc decat cum sa-i ia locul. Aici nu exista factorii acestia de inhibitie. De ce se poate teme un functionar din partea sefilor lui daca face parte dintr-un sindicat? Nimic nu-l sperie, poate oricand sa-i scrie presedintelui republicii in persoana, putin ii pasa.
Nu exista grosso modo decat doua feluri de a actiona asupra birocratilor: tribunalele si presa. Dar e imposibil sa ajungi frecvent in justitie si pentru orice. Procesele sunt lungi si oneroase. Cat despre ziare, ele nu publica articole asa, pentru o nimica toata. In fata birocratiei si, uneori, a arbitrarului acesteia, occidentalul este practic neputincios. Asa cum se intampla si in URSS, colegii functionarului ii tin partea in cazul unui conflict, caci solidaritatea este reactia naturala a functionarilor. Aici aceasta reactie este probabil mai puternica, legitima pentru ca este in interes de serviciu, pentru ca reprezinta solidaritatea grupului profesional respectiv etc.
* Fragment din cartea lui Vladimir Bukovsky, "Aceasta sfasietoare durere a libertatii", in pregatire la Editura Humanitas. Traducere din limba franceza de Ileana Busuioc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
