Cel mai bine este să încep cu începutul: o zi caldă, primele semne de toamnă, anul 1963, pe culoarele Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, cred că la parter, spre amfiteatrul Odobescu. Alături de o cohortă de tineri, mă pregăteam să intru la examenul de admitere în facultate. Atunci l-am zărit: subţire, cu părul uşor rebel, dezinvolt, sigur pe el, chiar arogant, cu mâinile în buzunare, unul dintre puţinii candidaţi care nu tremurau de spaimă răsfoind bezmetici fişe, dosare, cărţi şi încercând să îngraşe porcul în ajun.
A fost primul lucru care mi-a plăcut la el. Al doilea, că intra în ultima serie, ca şi mine, prin urmare numele lui începea cu o literă de la coada alfabetului. Şi, când am intrat în vorbă, mi-a spus că n-are de ce să se teamă, un loc îi era destinat. Şi eu credeam la fel despre mine. Peste câteva săptămâni, ne regăseam în anul întâi, ca studenţi ai Facultăţii de limbă şi literatură franceză. Cred că am fost şi prieteni, până când vremurile ne-au dus pe drumuri diferite. Mai târziu aveam să-l evoc de cel puţin două ori: în romanul "Darul Ioanei" scriam: "de la Virgil Tănase te puteai aştepta la orice, de parcă ar fi fost un erou al lui Scott Fitzgerald ce se îndrăgostea de orice femeie drăguţă pe care o vedea"; într-un editorial de acum vreo doi ani, care-l avea drept subiect pe Camus, evocam monstruoasa şedinţă din aula Facultăţii de drept, din 1966, când el fusese exmatriculat...
Mi-am amintit toate acestea pentru că cu acea şedinţă începe cartea lui Virgil Tănase "Leapşa pe murite"*, apărută spre sfârşitul anului trecut, dar care, nu ştiu din ce motive, n-a avut parte de publicitate. Am aflat de apariţia ei abia în urmă cu o săptămână, am citit-o într-o zi.
Pentru cei mai mulţi, mai ales din generaţiile mai tinere, care nu ştiu despre cine este vorba, socotesc necesară o minimă informare: Virgil Tănase e un scriitor român care a aparţinut grupului oniric din anii 60, iniţiat de Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov. N-a reuşit să publice în România decât câteva nuvele prin revistele literare, s-a orientat spre teatru, devenind regizor, dar n-a putut monta decât puţin, pentru că cenzura îi oprea producţiile. I s-a sugerat în 1976 să plece din ţară, devenise indezirabil, mai ales în urma interviurilor sale "duşmănoase". Ajuns la Paris, unde i s-au publicat câteva romane, a continuat, alături de Paul Goma şi de alţii, să atace regimul ceauşist, până când se pare că însuşi şeful statului român a dat ordin să fie asasinat. Era în 1982. Asasinul s-a predat serviciilor secrete franceze, divulgând totul şi a urmat o poveste încâlcită, luni la rând Virgil Tănase ascunzându-se într-un sat retras din Bretania (cu ajutorul autorităţilor franceze, inclusiv al preşedintelui Francois Mitterrand), pentru a da sentimentul Securităţii române că acţiunea ei avusese succes. Virgil Tănase admite acum că el n-a fost decât o carte pe care au jucat-o în confruntarea lor doi şefi de stat, "ei înşişi nu erau decât partea vizibilă a înfruntării între două plăci tectonice ale istoriei". Despre toate acestea vorbeşte în detaliu "Leapşa pe murite". Mai trebuie spus că volumele semnate de Virgil Tănase au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv în japoneză (mai ales biografiile Cehov şi Camus, care au cunoscut un mare succes). Tănase este doctor în sociologie şi în semiologia artelor şi literelor, laureat al Premiului de Literatură al Uniunii Latine (2004) şi al Premiului de Dramaturgie al Academiei Române (1997), distins cu Ordinul Artelor şi Literelor franceze (1987), cavaler al Ordinului românesc "Serviciu credincios" (2002).
"Oricât de uimitoare, faptele pe care le relatez sunt adevărate şi, dacă li se poate contesta semnificaţia, nimeni nu le poate pune la îndoială autenticitatea, dovedită de documentele pe care, uneori, îmi voi îngădui să le evoc. (…)
Dat afară din şcoală, din facultate, din ţară şi-n cele din urmă aproape chiar din viaţă de cei care au făcut din mine un duşman privilegiat în ciuda indiferenţei - sau poate tocmai de aceea - pe care le-o arătam, considerând politicul o manifestare aparentă, perisabilă şi deci neglijabilă a înfruntării noastre cu lumea... Interzis ca scriitor, apoi ca regizor de teatru... Autor al unui pamflet intitulat Ceauşescu I-ul, rege comunist, publicat la Paris şi pe care am fost cât pe ce să-l plătesc cu viaţa, dar mai ales al unui interviu dat de la Bucureşti şi publicat cât mai eram încă în ţară pe prima pagină a revistei Les Nouvelles Littéraires: Un scriitor cu căluşul în gură vorbeşte, nu mi s-a părut niciodată că ceea ce fac dovedeşte vreun curaj deosebit pentru simplul fapt că nicio clipă nu mi s-a părut că aş fi putut face altfel."
Încă de la aceste vorbe din "cuvântul lămuritor", nu ştii dacă ai de-a face cu o carte de memorii, scrisă la solicitarea Institutului Român de Istorie Recentă, cu o confesiune apărută în colecţia "istorii subiective" sau cu un roman. Virgil Tănase insistă să-i luăm scrierea ca pe un roman, chiar dacă datele autobiografice care s-au topit aici îl fac până şi pe el să admită că această carte relatează ce ştie el că i s-a întâmplat - după o avalanşă de relatări care de care mai aberante, mai sofisticate, mai extravagante sau mai hazlii. Până la un punct are dreptate. Cartea sa este despre un individ, întâmplător scriitor, care nu poate trăi din scris, dar care, totuşi, din asta trăieşte. Întâmplător, există şi un subtitlu - "document poliţist şi literar".
O carte în care Tănase povesteşte "cum era cât pe ce să fiu ucis din porunca fostului nostru şef de stat şi cum am scăpat cu viaţă din bucuria altui şef de stat, cel al Franţei, care, ascunzându-mă, l-a tras pe şfară pe celălalt, lăsându-l să creadă că tentativa de asasinat a reuşit" nu poate fi decât captivantă. Pentru mulţi, mai ales dintre cei care nu cunosc evenimentele, povestea aceasta de suspans "pe murite" va interesa în primul rând. Fireşte, are importanţa ei, fiind prima oară când Virgil Tănase spune versiunea sa a evenimentelor. Într-un fel, cartea este o dare de seamă. Dar Tănase precizează că "mai puţin încrezător în excepţionalitatea destinului meu decât alţii în al lor, n-am considerat niciodată că particip într-un fel la istoria timpului meu şi n-am ţinut jurnale, n-am strâns arhive şi n-am păstrat în memorie ceea ce mi se părea a fi neînsemnat faţă de cărţile pe care le scriam şi care, ele, sunt, ar vrea să fie, mărturia mea…" Gesturile sale de revoltă au fost ale unui om normal, care a dorit ceva, a fost împiedicat să obţină, dar a refuzat să se lase strivit. Mi se pare important că nu-şi arogă vreun merit, că nu se bate cu pumnul în piept pentru disidenţa lui. Nici nu susţine că acţiunile sale ar fi zguduit sistemul şi ar fi contribuit la căderea lui. "În pofida ciudăţeniei sale, datorată în primul rând întâmplării, destinul meu e foarte asemănător cu cel al majorităţii concetăţenilor mei care n-au vrut să fie eroi, dar au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să nu se-nece în mocirla care se revărsase peste noi! Care n-ar fi vrut să fie părtaşii crimelor care se săvârşeau, dar nici victimele unui regim pe care-l resimţeam mai degrabă ca pe un cataclism istoric căruia ar fi fost absurd să i te-mpotriveşti cum nu poţi stăvili un cutremur sau apele care se varsă peste mal, fiecare descurcându-se cum poate şi cum îl taie capul."
Există, spre finalul cărţii, un pasaj uimitor, semnificativ pentru mentalitatea nosatră, a tuturor, de oricare parte a fostei Cortinei de fier ne-am fi aflat. Virgil Tănase a sosit printre primii la Bucureşti, în decembrie 1989. Povesteşte:
"- Iei un minister?, m-a întrebat, la Bucureşti, în decembrie 1989, doctorul Bernard Kochner, unul dintre întemeietorii revistei Actuel, devenit apoi cunoscut în lumea întreagă pentru activitatea sa umanitară, şi care, în acel moment, era secretar de stat în al doilea guvern Michel Rocard.
- Nu. De ce?, am răspuns mirat.
Dar atunci ce căutăm la Bucureşti?"
Indiferent de meridian, multora le este greu să înţeleagă, uneori, raţiunea acţiunilor noastre şi mai ales absenţa unui interes material imediat.
"Intenţia mea nu este, deci - continuă Virgil Tănase -, să scriu o carte de memorii - încă una! -, ci să-mi fac, cinstit, meseria oferindu-vă un roman, de data aceasta adevărat, pentru ca sentimentele pe care vrând-nevrând vi le stârneşte să vă dea prilejul de-a fi, vremelnic şi fictiv, părtaşii unei epoci pe care n-aţi trăit-o, dar care, mai aprigă poate decât altele, vă poate ajuta, despărţind mai limpede binele de rău, să găsiţi temeiul pe care vreţi să-l daţi vieţii dumneavoastră.
Vă veţi întreba, poate, de unde şi până unde m-am trezit eu să spun hăis când toată lumea-n jur, sau aproape, spune cea. Sau poate n-o să vă puneţi această întrebare acum, când e mult prea târziu. Trebuie totuşi să recunoaşteţi că e ciudat ce se petrece-n capul unui om ca mine, şi deci ca dumneavoastră, care se trezeşte, fără să-şi dea bine seama de ce şi cum, că nu-i în rând cu lumea.
Oh, să nu credeţi că nutresc nădejdea să aduc un răspuns într-o chestiune atât de încâlcită, unde incompetenţa mea e sporită de felul în care pronia amestecă necesarul cu întâmplătorul, destinul cu hazardul, ca nimeni să nu mai priceapă nimic şi fiecare să trebuiască să-şi joace cartea singur, fără să ştie ce cărţi are-n mână celălalt şi ce cărţi au rămas în pachetul de pe masă - de unde marea mea simpatie pentru jucătorii chiar şi de popa prostul şi totala indiferenţă pentru campionii de şah. Pot, cel mult, privind înapoi, recunoaşte câteva repere care m-au dus, pe nesimţite parcă, acolo unde am ajuns."
Un roman care este documentul unei vieţi şi în care se intersectează cu multe nume sonore: Jean-Louis Barrault, George Bălan, Radu Beligan, Roger Blin, Noel Bernard, Jean-Marie le Breton, Emil Cioran, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Calciu, Regis Debray, Leonid Dimov, Mircea Eliade, Charles-Henri Flammarion, Paul Goma, Ion Ianoşi, Virgil Ierunca, Ion Iliescu, Eugen Ionescu, Bernard Kouchner, Jack Lang, Monica Lovinescu, Corneliu Mănescu, Francois Mitterrand, Fănuş Neagu, Paul Otchakovski-Laurens, Alexandru Paleologu, Adrian Păunescu, Marcel Petrişor, Michel Polac, D.R. Popescu, Marin Preda, Jean-Francois Revel, Mircea Horia Simionescu, Philippe Sollers, Helmut Stürmer, Olivier Todd, Dorin Tudoran, Radu Tudoran, Dumitru Ţepeneag şi foarte mulţi alţii.
Mie însă mai importante decât povestea din 1982 mi se par detaliile despre frământările sale literare, căutarea unui stil şi a unui destin literar, consideraţiile sale privind literatura şi destinul său de scriitor. Virgil Tănase, la 66 de ani, este "convins în continuare că literatura funcţionează muzical, un roman alcătuidu-se dintr-o înşiruire de teme, episoade, personaje, descrieri, subiecte, intrigi etc, care se compun după necesităţi mult mai complexe." Numai că, în România comunistă ori în Franţa capitalistă literatura este văzută până la urmă cam la fel, în termeni de eficienţă economică. La Paris, Virgil Tănase constată cum "cercul se închide" şi "regăseşte sub un alt veştmânt mentalitatea îndrumătorilor culturali de la Bucureşti." Căutând "dreptul la un petic de fericire personală", află că societatea occidentală nu e decât "cealaltă faţă a aceleiaşi monede" care ne refuză aceleaşi certitudini utopice, "cu singura deosebire că «legile obiective» ale materialismului istoric iau aici înfăţişarea legilor nu mai puţin obiective şi implacabile ale pieţei, prima grijă a cârmuitorilor noştri democratic aleşi fiind de-a ne spune cât sunt de neputincioşi în faţa «realităţilor economice»… şi care, aceştia, nu sunt nicidecum aleşi prin votul celor ce depind de ei!"
Autorul îl citează la un moment dat, într-o notă de subsol, pe prietenul său Dumitru Ţepeneag: "Din păcate, personajul social-politic Virgil Tănase i-a dăunat uneori scriitorului şi receptării literaturii sale."
Cât de adevărat pentru această figură de siguratic!
*) Virgil Tănase - Leapşa pe murite. Document poliţist şi literar. Editura Adevărul, Insititutul Român de Istorie Recentă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
