În faţa Conferinţei de pace de la Paris, 1919-1920, s-au afişat şi problemele foarte complicate balcanice. Fiecare popor balcanic şi-a anunţat pretenţiile teritoriale, adesea depăşind îndreptăţirea istorică sau etnică. Evoluţia istorică făcuse imposibilă o trasare a graniţelor dintre state care să fie şi deplin dreaptă şi mulţumitoare pentru toţi. Pe deasupra, era problema românilor balcanici în conştiinţa cărora, de la jumătatea secolului al XIX-lea, se implantase deplin ideea că ei fac parte din poporul român, aria de etnogeneză a acestuia întinzându-se spre limita sudică a Peninsulei. Concentrarea comunităţilor româneşti la mari distanţe de graniţele României făcea ca aspiraţia unionistă să fie nerealizabilă, situaţie în care au fost susţinute mai multe soluţii: stat separat în mijlocul Peninsulei, un stat împreună cu albanezii, regiuni autonome în cadrul statelor balcanice, garantarea păstrării individualităţii etnice sub control internaţional. Românii balcanici trăitori la graniţele României, cei din Serbia în special, au pus şi problema unirii teritoriilor lor cu Ţara. Toate aceste deziderate au răzbătut în lucrările Conferinţei de Pace, asupra lor s-au adoptat hotărâri. În jurul acestor probleme s-a desfăşurat o fierbinte dezbatere susţinută de toate forţele interesate. În bună parte, controversele sunt cunoscute şi prezentate în istoriografie. Poate întregi această prezentare corespondenţa unor personalităţi româneşti cu reprezentanţi ai Delegaţiei României la Conferinţa de Pace, sau cu diverşi oameni de cultură români aflaţi în Capitala Franţei în momentul Conferinţei. Sursa respectivă aduce, uneori, date cu adevărat interesante, mai ales din zona dezbaterilor de culise. Cea mai importantă este corespondenţa primită de Nicolae Iorga - prin întindere şi prin ineditul faptelor relevate.
Puţin cunoscută este încercarea lui Nicolae Iorga de a determina crearea unui Stat albanezo-român. La începutul lui 1919, istoricul publicase volumul Brève histoire de l'Albanie etdu peuple Albanais (anunţat în sedinţa Academiei Române din 15/28 februarie 1919). Cu volumul respectiv, Delegaţia albaneză s-a prezentat în faţa Conferinţei de Pace şi, mai târziu, pentru aceasta regele Albaniei arătase autorului mulţumirea Ţării sale. Repetat, Iorga susţinuse ideea înfiinţării unui Stat albanezo român sub protectorat italian: în "Neamul Românesc", XIV, nr. 42 din 22 februarie 1919 - articolul sub titlul Latini si semilatini în Balcani; în "Neamul Românesc", XIV, nr. 205 din 18 septembrie 1919 - articolul Cererile albanezilor. În ultimul avea o concluzie tranşantă: "Numai printr-o stăpânire italiană s-ar putea ajunge, apoi, la acea colaborare între albanezi şi românii din Pind, care ar fi pentru amândouă neamurile, prea slabe ca să poată trăi deosebit, una dintre cele mai puternice asigurări pentru viitor. Această stăpânire, mai mare decât fiecare din cei doi asociaţi, ar înlătura apoi ceea ce ar putea să pară pentru unul sau altul o abdicare de la situaţia pe care a visat-o şi care nu este întru totul realizabilă. De aceea, orice manifestare albaneză din Paris ne bucură, ca orice dovadă de viaţă din partea unui popor înrudit şi prieten." Statul propus ar fi luminat, în parte, şi situaţia multora dintre românii balcanici. Albanezii din România doreau o Albanie Mare, independenţa, de partea căreia încercau să-l atragă pe Nicolae Iorga; şi-l ţineau la curent cu acţiunile întreprinse de ei pentru a influenţa Conferinţa de Pace.
Cererea radicală a românilor balcanici - şi care a întrunit adversităţi conjugate, cea mai puternică şi influentă la Paris fiind a grecilor - , era crearea unui Stat propriu, independent, în Pind. În Delegaţia ce solicita Conferinţei de pace soluţia respectivă se afla şi Tache Papahagi care, într-o scrisoare către Nicolae Iorga din 14 martie 1919, se arăta chiar optimist în atingerea ţelului: "Cerem independenţa Pindului. Avem motive serioase ca să fim optimişti. Situaţia politică generală ne-a determinat la această soluţie (un fel de canton). Prin aceasta rămâne măgulit şi amorul propriu al poporului nostru; căci nu s-ar fi împăcat el ca să se vadă dominat de albanezi! Avem la îndemână noi documente politice de o foarte mare importanţă. Le vom pune, unele, la Memoriul pe care îl înaintăm zilele acestea. Am comunicat la timp d-lui Lapedatu, din Delegaţia României la Conferinţa de Pace, totul." Românii balcanici, prin reprezentanţii lor aflaţi la Paris, doreau să-şi atragă susţinerea Guvernului României; unul dintre ei transmitea lui Nicolae Iorga - pentru ca acesta să o publice - o întrebare adresată Conducerii de la Bucureşti: "Întrebăm Guvernul - cine reprezintă interesele românilor din Pind la Janina, tocmai în aceste momente când se decide viitorul fraţilor noştri din Macedonia? Ce este cu consului român de acolo?" Era o acuză privind neimplicarea diplomatică a României, la nivelul care era aşteptat.
La fel ca albanezii, şi românii balcanici au solicitat lui Nicolae Iorga scrierea unei istorii a lor, ca bază a revendicărilor în faţa Conferinţei de Pace. Găsim aici încredinţarea că istoricul era cel mai în măsură să realizeze o asemenea prezentare ştiinţifică, dar şi convingerea că numele său, cunoscut larg în Occident, ar fi impus problema atenţiei generale. Pe 3/18 martie 1919 , un mare industriaş aromân din Bucureşti, Mathei Gherassy, în nume colectiv, cerea lui Iorga să scrie o Istorie a românilor macedoneni, oferindu-se să achite cheltuielile de tipar. Cartea va apărea în 1919, sub titlul Histoire des Roumains de la Pèninsule des Balcans (Albanie,Macédonie, Epir, Thessalie etc.). Avea menţiunea: "Publications de l'Institut pour l'étude de l'Europe Sud-Orientale. Publiée par la Société des Macédo-Roumains des Bucarest.) Tipărirea în limba franceză arăta şi principalul destinatar - Conferinţa de Pace. În sprijinul aspiraţiilor românilor balcanici, Iorga va publica, în iunie 1919, un larg articol în prestigioasa revistă pariziană "Le Figaro", la direcţia căreia se reîntorsese - după ce stătuse în România în timpul războiului - prietenul istoricului român, Robert de Flers. Ecoul era major şi pentru că autorul fusese decorat de Statul francez, chiar în acea lună iunie 1919, cu Legiunea de Onoare.
La Paris, toate ţările balcanice au desfăşurat o propagandă intensă pentru acceptarea ţelurilor lor. Propaganda românească se înscria în contextul general. Însă, spre deosebire de aceea a altor state, era lipsită de unitate, reflectând luptele politice interne, şi uneori era făcută de oameni mai mult înflăcăraţi, decât specialişti, convinşi că Ţara le va fi recunoscătoare doar pentru că au scris, nemaicontând cum au scris. Constatând acest curent dăunător, Nicolae Iorga publica articolul Fac propagandă : "A şti etnografie şi istorie este un privilegiu al oricărui român, şi care e acela dintre intelectualii noştrii care să nu fie gata a-şi servi Ţara şi neamul în orice alt domeniu decât al specialităţii sale? Deci, se scrie. Oamenii îşi fac chibzuinţa: decât nimic, tot e bine ceva. Este adevărat că noi - şi cu noi atâţia - rămânem la părerea că mai bine nimic decât aşa ceva. Să nu se supere d. advocat N. Petrescu, care iscăleşte N.P.Comnène ..., dar ... găsim neformată şi rău făcută publicaţia sa, cu aşa de scumpe hărţi, despre revendicările noastre. ... Se cer nu pagini de tipar, ci argumente. Şi cine nu le are, nu este obligat a scrie. Nu-l pedepseşte nimeni dacă nu scrie. ... Ce-o să fie, Doamne sfinte, când astăzi, drumurile fiind deschise, s-au înscris pentru a ajunge la Paris nu mai puţin de 75.000 deoameni, toţi având, fireşte, intenţii naţionale şi tot ce trebuie pentru a le servi, fonduri de propagandă existând? 75.000 de patrioţi şi fiecare cu broşura lui în cap, pentru biruinţa cauzei naţionale! Scapă-ne Doamne, de unguri, de bolşevici, de bulgari, de tot ce ştii Tu, dar scapă-ne şi de propagandişti! Că ăştia ne păgubesc, şi ne fac şi de râs." Au apărut, însă, în Occident, sau la Bucureşti în limba franceză sau în limba engleză şi răspândite apoi în Occident, o serie de lucrări cu efecte notabile pentru cauza românească; în primul rând cele deja menţionate ale lui Nicolae Iorga. S-au adăugat operele unor istorici sau diplomaţi occidentali - de la articole de ziar la volume. Printre ei, britanicul A.W.A. Leeper, cu volumul The Justice of Roumania's cause New York , 1917 si Will Gordon cu Roumania yesterday and to-day, London-New York , 1918 (volum dedicat reginei Maria).
Extrem de importantă pentru România era problema românilor care ar fi putut rămâne în afara viitoarelor graniţe ale Ţării, prin trasarea acestora în neconcordanţă cu realităţile etnice. Aici, cea mai disputată a fost problema Banatului, revendicat în totalitate atât de Bucureşti, cât şi de Belgrad. În context, şi românii timoceni ridicau problema unirii regiunii locuită de ei cu România. Cei vizaţi de eventuala rămânere în cadrul Serbiei au încercat să se solidarizeze în jurul ideii unirii cu România şi să-şi expună doleanţa aceasta în faţa Conferinţei de Pace. Mai multe documente, cunoscute în istoriografie, subliniază ambele direcţii de acţiune. La 1 noiembrie 1918, la Chişinău , era lansat un Manifest către românii din Serbia, privind necesitatea unirii lor cu România şi susţinerea acestei cauze la Paris. Semnatarii erau din Valea Timocului: Atanasie Popovici, profesor doctor în filosofie; Liviu Bogdan, funcţionar; doi subofiţeri - Sever Coteţ şi Ion Niţă. Declarau: "Fiind români, dorim să fim la un loc cu ceilalţi fraţi ai noştri... Noi suntem în Serbia o jumătate de milion de români şi nu mai vrem să rămânem cu sârbii, de la care am avut de suferit atâta. Ei nu ne lăsau să învăţăm în şcoli limba noastră, nu ne lăsau să facem biserici, să avem gazete româneşti. ...Fiind români de sânge din moşi strămoşii noştri şi avându-ne moşiile noastre de la ei, noi avem aceeaşi dorinţă: să rămânem ce suntem, adică români; să fim gospodari pe pământul nostru şi să fim laolaltă cu fraţii noştri. ...Acum e timpul să ne folosim de libertatea care stapâneşte toate neamurile ... Nimic nu ne va mai împiedica să intrăm în graniţele României, ale întregului neam românesc." Autorii îşi exprimau încrederea că cererea lor va fi acceptată de Conferinţa de Pace. Încheierea Manifestului era plină de avânt: "Ura! Trăiască românii din Serbia uniţi cu România! Trăiască România Mare a tuturor românilor!"
Sub semnătura lui Atanasie Popovici, ca Preşedinte al Comitetului Naţional al Românilor din Serbia, va fi trimis Conferinţei de Pace, Memoriul românilor din Serbia. Cereau , "pe temeiul principiilor wilsoniene, dreptul de a fi alipiţi la fraţii noştrii liberi din Regatul României. Acesta este pentru noi singurul mijloc de a ne asigura libera noastră dezvoltare, ca şi aceea a culturii noastre intelectuale, în limba noastră naţională."Memoriului i s-a răspuns printr-un material larg, înaintat Conferinţei de Pace sub semnătura lui Tih. Georgevici. Numărul românilor din Serbia era considerat foarte mic; veniseră în Serbia ca refugiaţi - se folosea expresia "aceşti nenorociţi de refugiaţi" care "au învăţat de la sârbi să-şi construiască case". Iar Atanasie Popovici ar fi fost "singurul român protestatar din Serbia". Aşadar, poziţiile erau diametral opuse.
Din introducerea volumului "Românii din Serbia. 1940-1944", în pregătire la Editura Enciclopedică
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
