In Tara ultimelor lucruri de Paul Auster (Humanitas, 2005, traducere de Alexandra Maria Rusu) este o distopie. Un viitor sumbru, o lume demolata, dar fara elementele SF cu care ar fi impanat-o un "scriitor de SF". Auster se rezuma doar la componenta sociala, lucru care ii face cartea citibila de oricine.
In prima parte a romanului avem o descriere minutioasa a societatii respective, a orasului in care tot ce a fost ieri azi nu mai exista, in care dispar oameni, obiecte, case, chiar strazi intregi, ceea ce face ca toate lucrurile pe care le vezi sa fie ultimele. Locuitorii sunt prizonierii unui oras bantuit de foamete in care exista vami de drum, baricade la care orice trecator trebuie sa plateasca (bani, mancare, sex), un oras in care nu se nasc copii, dar "Multi dintre noi se poarta ca si cum ar fi iarasi copii. (...) cand iti piere speranta, cand iti dai seama ca ai renuntat sa speri chiar si la posibilitatea de a mai spera, incerci sa umpli spatiile goale cu vise, cu mici ganduri copilaresti si cu povesti care sa te tina in viata". Astfel, in loc sa manance, oamenii isi povestesc mese (de la supe si aperitive pana la desert). Unii spun ca aceste discutii au valoare nutritiva. Dar asta e limba fantomelor, si oamenii-fantoma mor, se sting. "Uneori, cred ca moartea e singurul lucru care ne creeaza vreo emotie. E forma noastra de arta, unicul mod prin care ne putem exprima." Si oamenii mor in multe feluri: alergatorii alearga (in grupuri) pana mor, Saritorii urca pe acoperisuri si se arunca in gol... sau pot plati pentru a muri (Clinicile de Eutanasiere, Cluburile de Asasinate etc.). Camioanele guvernamentale aduna cadavrele, Colectorii (gunoierii) aduna reziduurile, iar Vanatorii de obiecte cauta lucruri ce pot fi salvate si vandute Agentilor Renasterii care le transforma in lucruri noi, utile, bune de vandut mai departe.
Ar fi fost de preferat ca toate aceste aspecte sa apara din text, din poveste, sa nu fie doar expuse, ca intr-un tablou. Dar pentru asta ar fi fost nevoie de niste (multe) pagini in plus.
Romanul este o epistola pe care o scrie, vreme de cativa ani, Anna Blume, o tanara de 19 ani ajunsa aici in cautarea fratelui ei, William, trimis de un ziar ca sa scrie reportaje.
Partea a doua a romanului este povestea Annei si a vietii ei in oras, de la traiul alaturi de Isabel si Ferdinand (secventa OK intr-un roman de 300 de pagini, dar cumva in plus intr-unul de nici 200) la cel alaturi de Samuel Farr (cel trimis de ziar dupa William) de care se indragosteste, cu care ramane insarcinata, dar, atrasa intr-o capcana, sare pe geam ca sa scape si pierde copilul, la traiul in Casa Woburn unde ajunge dupa ce este culeasa de pe strada.
Casa Woburn ocupa ultima parte a romanului, este locul in care Anna isi gaseste un rost, acela de a-i ajuta pe altii, in care are o relatie cu Victoria, fiica raposatului doctor Woburn, si unde il reintalneste pe Sam. Dupa ce, din lipsa de resurse, inchid casa, Anna si Sam se pregatesc de plecare si romanul are un final deschis.
O carte tulburatoare, dar scrisa parca in fuga, cu personaje abia schitate.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
