Nu stiu de ce, dar de câte ori ma intorc in orasul copilarieisi adolescentei mele, sunt coplesit nu de zgomotul din jur, nu deaglomeratia deconcertanta si nici de praful care se asaza pestetine fara sa bagi de seama, sau de naruirea continua a multordintre cladiraile ce faceau odinioara mândria urbei. Nimic nu maindeamna sa "simt enorm si sa vaz monstruos". Dimpotriva, oricerevenire in Ploiesti imi provoaca o imensa si tandra nostalgie,sunt tentat sa vorbeasc despre locurile batute acum multi ani cuduiosia bunicului care isi evoca nepotii. Tot ceea ce, la numai 60de kilometri distanta, adica la domiciliul meu de acum, maenerveaza, ma revolta sau ma intristeaza, in unica cetateromâneasca proclamata pentru câteva ceasuri republica acum mai binede 130 de ani, imi pare mult mai putin grav sau chiar justificabil.Recunosc, nu pot fi deloc obiectiv, dar spre deosebire de altecazuri când ma suprind mai mult decât partinitor, in situatia datanu simt niciun fel de jena si nici nevoia sa indreptlucrurile.
Am suportat fara enervare interdictia de a trece cu masina pemarele bulevard marginit de castani, pe motiv ca are loc nu stiu cecompetitie estivala cu tribuna si oficiali, m-am hurducat faraneplacere pe strazi laturalnice pline de gropi, asteptând rabdatorin fiecare statie de tramvai (stiam oare ca sunt tramvaie laPloiesti?).
Poate ca unul dintre motivele maximei mele tolerante este sifaptul ca, in ciuda apropierii, ma duc foarte rar prin acelelocuri, iar fiecare descindere este legata de câte un prilejfestiv. Asa cum mai scrisesem pe vremuri, chiar la aceasta rubrica,fostii mei colegi de liceu (pe unii dintre ei ii stiu inca dinscoala primara) s-au straduit in mai multe rânduri sa celebreze cumse cuvine cifrele rotunde ce se implineau de la tot maiindepartatul nostru bacalaureat. De când am inceput sa trecem de ladeplina maturitate la batrânete pur si simplu, din motive lesne deinteles intâlnirile au devenit anuale. La primele aniversari veneausi destui fosti profesori de-ai nostri, la cele mai recente numarullor s-a tot imputinat. Ca si al nostru de altfel. si de aceastadata am suportat cu intelegere intârzierea celor convocati siindicatiile neclare sau contradictorii privind localul in care urmasa ne asezam la masa, ciorovaielile privind meniul sipreturile.
Cert este ca fiecare agapa constituie un motiv de bucurie; nune pierdem in amintiri, ii mai certam pe cei care au lipsit un ansau mai multi si ne-au dat emotii. Fiecare se lauda cu ce are. Unulisi etaleaza ultimele aparitii editoriale, altul se lauda cunepoteii, câte cineva mai intreprinzator ne anunta ca a fostsolicitat sa conduca nu stiu ce firma importanta, altcineva neindeamna sa-i vizitam cabinetul spre a ne trata reumatismele. Bachiar, am avut surpriza sa aflu ca un fost tovaras de joaca, satulsa tot fie jucat pe degete de avocati cupizi si imbrobodit dejudecatori superficiali, s-a incris la facultatea de drept (cursuride zi!). Fara sa vrem, mai intrebam peste masa, intre douainghitituri, "ce mai face cutare?" si se lasa o tacere jenata, dincare deducem ca acel cutare nu mai raspunde la telefon si ingeneral nu mai raspunde la nimic.
In rest, petrecerea a fost vesela, ne-am inteles de minune sine-am promis cu lacrimi in ochi sa ne vedem negresit la anul. Chiarla despartirea de un grup de colegi ploiesteni, când ne pregateamsa ne mai imbratisam odata, unul dintre ei e strigat de cineva depeste drum. "Bai, vezi ca a murit Mitica!"
Interpelatul se intrerupe din efuziuni, se intoarce spreemitatorul comunicarii si-i raspunde cu un remarcabil simt alrealitatii: "Da? Bine, ne vedem poimâine la inmormântare."
Asta e, nene Iancule, lucrurile nu se schimba cu una cu doua.Mai venim si la anu'.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
