Bancile comerciale care acordau imprumuturi purcedeau mai intai la verificarea clientilor. In 1908, s-a creat la Ministerul Industriei si Comertului serviciul "Informatiilor Comerciale", cu indoitul scop de a aduna stiri despre intreprinzatorii industriali si comerciali din tara si, totodata, de a permite acestora sa capete informatii exacte asupra intreprinzatorilor straini.
Ministerul Industriei si Comertului a editat si o revista, botezata Foaie de informatii comerciale (un fel de Pagini aurii din vremea noastra). Acelasi minister mai gestiona cateva birouri de comert si industrie, care erau obligate sa se ocupe de situatia materiala a fiecarui comerciant si industrias, oferind informatii celor interesati. Cand, la 28 iunie 1906, Th. Dinulescu cere Bancii de Scont un imprumut de 12.000 de lei, un astfel de birou se pune in miscare si face un raport cu privire la averea mobila si imobila, la reputatia si creditul solicitantului. In octombrie 1905, marele proprietar Alexandru Sulioti din Braila cere Bancii de Credit Roman un credit ipotecar de 300.000 de lei, garantat cu mosia Nazam. Banca se intereseaza de starea financiara a solicitantului pe cai cunoscute, dar o face si pe cai discrete, cerandu-i parerea arendasului M.G. Harocopo, de la mosia Ciocile. Acesta linisteste Banca informand-o ca mosia Nazam valoreaza "in mod prudent" 700.000 de lei. Informatia e verificata si de Antrepriza Domeniului Braila. Mai mult, cererea lui Sulioti e sustinuta de bancherul londonez H. Schuschny, care-i trimite directorului Baumgarten o telegrama. Evident ca in astfel de conditii imprumutul e acordat.
In 1905 se creeaza in Romania biroul de informatii strain Schimmelpfeng, care avea cabinete in toata tara si vindea orice informatie, in medie cu pretul de 5 lei, despre averea, datoriile, onorabilitatea, relatiile, rudele, trecutul, garantiile, calitatile si defectele eventualilor clienti. Imprumuturile ipotecare erau cele mai uzuale. Cine le cerea? In afara proprietarilor si a arendasilor, le mai solicitau obstiile taranesti. Asa cum face, de pilda, obstea de tarani din Independenta, jud. Covurlui, care cere, la 9 septembrie 1912, Bancii de Scont un imprumut pentru cumpararea mosiei Vamesul, tinuta in arenda de tarani. Acestia aveau jumatate din suma. Banca le acorda cealalta jumatate cu ipoteca mosiei si cu polite de la fiecare membru al obstii. Prea multe masuri de siguranta. Bancile n-aveau incredere in clienti. Imprumuturi se acordau si antreprenorilor de constructii civile, de cladiri administrative si drumuri, intreprinderilor economice, altor banci.
O privire asupra solicitantilor de imprumuturi da o imagine exacta a orientarilor in dezvoltarea economica a tarii. In secolul al XIX-lea, mai ales spre sfarsit, se simte in aer un freamat economic foarte activ. Afacerile mergeau, deci si tara mergea. Cele mai rentabile afaceri erau cele cu cereale. Ion Ghica avea dreptate cand scria ca "greutatea Tarii Romanesti in cumpana Europei se mareste cu numarul kilogramelor de grau ce se scoate peste hotare". De aceea, toate bancile importante aveau agentii in orasele portuare. Concurenta intre banci aici era mare. De multe ori castigau bancile straine, care puteau oferi dobanzi mai mici si deci puteau atrage comerciantii. Dobanzile practicate de banci erau in functie de scontul Bancii Nationale, de riscul operatiunilor, de marimea lor, de onorabilitatea clientilor. In 1903, de pilda, Banca de Scont din Bucuresti stabilea 7% pentru imprumuturile garantate cu portofoliu comercial, 8% pentru imprumuturile cu semnatura, 10% pentru preschimbari de imprumuturi... Unele dobanzi par, si in fapt si sunt, cam piperate. Stefan Zeletin constata ca, pana la o mai evidenta crestere a industriei nationale, "bancile pastreaza inca un caracter de camata, imprumutand mai mult pentru consumare decat pentru productie si capitalizare". N-avea decat partial dreptate, politica de imprumuturi demonstrand contrariul, iar dobanzile mai ridicate fiind adesea conditionate de marimea scontului in Europa. Pentru ca nu trebuie sa ne surprinda: Romania era atunci in Europa mult mai mult decat o arata la prima vedere. Economia ei respira deja prin plamanii Europei. Bancile incepusera sa faca si opere de binefacere culturala si umanitara. Banca Poporului, de pilda, acorda 15% din beneficiile ei anuale unor societati culturale si de pe urma acestei prevederi profita Liga Culturala. In 1913, Consiliul de Administratie al Bancii de Scont venea cu 10.000 de lei in ajutorul familiilor celor mobilizati pe front.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
