Aristotel: "Toti oamenii eminenti sunt condamnati lanefericire". La Rochefoucauld: "Niciodata nu suntem atat defericiti sau de nefericiti pe cat credem". Barbey d'Aurevilly:"Placerea este fericirea nebunilor. Fericirea este placereainteleptilor". Sau, in fine, Montesquieu: "Tristetea vine dinsinguratatea inimii". Lista definitiilor fericirii si nefericiriiar putea, doar ea, constitui o carte cat o caramida. Incercand safaca o sinteza a felului in care oamenii, de-a lungul mileniilor,au inteles sa caute fericirea, istoricul Georges Minois (autor almai multor volume cu subiecte bizare - Istoria infernurilor, 1991,Istoria sinuciderii, 1995, Istoria rasului si a deriziunii, 2000) aavut o noua idee editoriala... fericita. Cartea lui* s-a vandut inFranta, la sfarsitul anului trecut, ca painea calda: o dovada ca,in vremuri triste, pana si contemplarea fericirii altora poateconstitui o sursa de fericire.
Cu 2700 de ani in urma, Hesiod ("Munci si zile"), evocand untrecut deja indepartat in care omenirea cunoscuse fericirea, numeaacea perioada "Varsta de aur". El consemna, de fapt, un mitstravechi, care va deveni echivalentul secular al paradisului. Invreme ce acesta din urma va fi, insa, definitiv pierdut prin decretdivin, nimic nu i-a impiedicat pe oameni sa reconstruiasca varstade aur, adica sa incerce sa caute fericirea aici, pe Pamant.Aceasta goana perpetua a alternat exaltarea si descurajarea,pauzele si asalturile furioase, greselile si cainta. Tocmai aceastaurmarire a fericirii, niciodata infaptuita pe deplin, niciodatainsa abandonata, incearca Minois s-o retraseze. Fiecare epoca aconceput varsta de aur in felul sau, inventandu-si profetii,specialistii si sarlatanii, incepand cu fericirea individuala ainteleptilor antici, stoici sau epicurieni, trecand prin utopiileRenasterii si ajungand la planurile de fericire colectiva aleideologiilor secolului XX. Insa de fiecare data cand oamenii aucrezut ca au atins fericirea, spune istoricul, inlauntrul lor saula capatul lumii, varsta de aur s-a volatilizat, iar cautarea afost luata de la capat.
Cum stau lucrurile astazi in Occident? S-a modificat ceva inaceasta goana? Ceea ce nu s-a schimbat, afirma Georges Minois, estefaptul ca toata lumea vrea sa fie fericita, chiar daca nimeni nu areusit sa defineasca fericirea. Mondializarea, care a largit enormoferta hypermarketului fericirii, cu placeri pentru toate gusturilesi cu o larga gama de preturi, a amplificat greutatea acestei"obligatii". Noutatea, deci, este ca aceasta dorinta de a aflafericirea s-a exacerbat, pana la a deveni un soi de obligatiemorala pe care toata lumea sfarseste prin a o interioriza, subpresiunea unui mediu hedonist. De la Revolutia franceza incoace,fericirea sau, cel putin, cautarea fericirii reprezinta un drept,asa cum se afirma in preambului Declaratiei americane deindependenta. In mod paradoxal, ca urmare a esecurilor deinstaurare a fericirii inregistrate in ultimele secole, acest drepts-a transformat in obligatie. Fericirea a devenit un imperativ,deopotriva altruist si egoist: trebuie sa fiu fericit pentru mine,dar si pentru cei din jurul meu. Iar daca nu sunt, se cuvine sa matratez - de aceea exista antidepresivele si psihologii. "Incercatisa va gasiti o slujba si veti vedea ca nu o veti obtine daca nusunteti fericit, optimist, surazator si plin de umor!"
Pentru omul de azi, care traieste o varsta de fiernecrutatoare, traversand o criza profunda, varsta de aur este maimult decat oricand un mit care indeamna la visare, facand saprolifereze negustorii de fericire. Toate drumurile par insa sa fifost explorate. Ar mai ramane, poate, calea deschisa de cercetarilegenetice. Si atunci, "ca sa atingem fericirea, ar trebui oare saschimbam omul?"
*) Georges Minois. L'Age d'or. Histoire de la poursuite dubonheur, Editura Fayard 2009
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
